Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor.[1][2][3][4] Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii.[5]

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparțin grupului indo-european al tracilor.[6][7][8] Strabon în „Geografia” menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu geții.[9] Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot.[10][11] Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoșii poporului român.[12] După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.[13][14][15]

Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis[16][17][18] și de la Iordanes, se știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[19][20] În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.[21] După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[22] Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus.[23] Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal.[24] În această perioadă se mențin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[25] Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.[26]

În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolele al III-lea–al IV-lea,[27] hunii în secolul al IV-lea,[28] gepizii în secolul al V-lea,[29][30] avarii în secolul al VI-lea,[31] slavii în secolul al VII-lea, maghiarii în secolul al IX-lea, pecenegii,[32] cumanii,[33] uzii și alanii în secolele al X-lea–al XII-lea și tătarii în secolul al XIII-lea.

 

Mihai Viteazul

În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați.[34] Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I, și Moldova (1359), sub Bogdan I.[24] Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intră treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman.

Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei,[35] guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.[36]

În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 și, respectiv, 1716, începe perioada domnitorilor fanarioți,[37] numiți direct de Poartă din rândul familiilor nobile de etnici greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.[38]

 

Regele Carol I cu nepotul său Ferdinand, și cu strănepotul său, Carol.

 

Alexandru Ioan Cuza

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), acceptată ca structură federativă de Marile Puteri în urma Convenției de la Paris din 1858, și apoi cimentată după alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a unionistului Alexandru Ioan Cuza.[39][40][41] După ce a efectuat numeroase reforme care au pus bazele modernizării statului, el a fost obligat în anul 1866, de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și "Monstruoasa Coaliție", să abdice și să părăsească țara.[42] Unirea a fost o vreme în pericol, dar oamenii politici ai vremii au reușit să-l aducă pe tronul princiar pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat Constituția și a depus jurământul la 10 mai 1866. 11 ani mai târziu, în 1877, tot la 10 mai, România și-a proclamat independența, pe care a obținut-o pe câmpul de luptă, iar în 1881, în aceeași zi a anului, Carol a fost încoronat ca rege al României.[43] În 1913, România a intrat în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obținut Cadrilaterul.[44][45][46] În anul 1914, regele Carol I moare, iar nepotul său, Ferdinand I, îl va succede la tron.[42]

În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.[47] Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiul Austriac și Imperiul Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România,[48] iar Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost încoronați suverani ai tuturor românilor, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922.[49] Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.[50]

După ce plecase din țară și renunțase la succesiunea tronului în 1925, Carol al II-lea a revenit, în 1930, și a uzurpat tronul fiului său; influențat de cercul de apropiați, denumit de istorici „Camarila regală”, a subminat treptat sistemul democratic, iar în 1938 și-a asumat puteri dictatoriale. Deși era de orientare pro-occidentală (în special anglofilă), Carol a încercat să împăciuiască forțele extremiste centrifuge prin numirea unor guverne naționaliste care au luat măsuri antisemite, cum ar fi guvernul Goga-Cuza și cel condus de patriarhul ortodox Miron Cristea.

În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, România a acceptat în iunie 1940 pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța în favoarea URSS. Necunoscând detaliile pactului sovieto-german, Carol a încercat să obțină o alianță cu Germania Nazistă, și l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri pe Ion Gigurtu, care a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară.[51][52][53] Între 4 iulie și 4 septembrie 1940, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj.[54][55][56] Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu Ungariei, conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur.[57] Ion Gigurtu a început și negocierile de cedare a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei,[58] negocieri întrerupte de Antonescu prin acceptarea necondiționată a cesiunii teritoriale.[59]

Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea a suspendat Constituția României din 1938 și l-a numit prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, a cerut regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu și-a asumat puteri dictatoriale și a devenit președinte al consiliului de miniștri, autointitulându-se „Conducător” al statului. În 1941, ca aliat al Germaniei, România intră în Al Doilea Război Mondial, declarând război Uniunii Sovietice.[60][61]

La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I l-a înlăturat prin forță pe mareșalul Ion Antonescu care refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite.[62] În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai I a dispus destituirea și arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților.[62]

La mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici, în 1947, Regele Mihai I a fost forțat să abdice[63] și a fost proclamată Republica Populară Română — stat al "democrației populare". Regimul comunist instaurat, condus de Partidul Muncitoresc Român, și-a întărit poziția printr-o politică de tip stalinist de descurajare a oricărei opoziții politice și de schimbare a structurilor economico-sociale ale vechiului regim burghez.[64][65] La începutul anilor 1960, guvernul român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică în politica externă,[66] fără să renunțe însă la politica represivă (pe care o eticheta drept „cuceriri revoluționare”) în politica internă.[64] În 1965 liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit, după care România intră într-o perioadă de schimbări.[67] După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceaușescu,[67] care a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965, președinte al Consiliului de Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste România în 1974. Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai autoritară în anii 1980.[66]

În contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un protest național împotriva regimului politic socialist, înlăturându-l pe Nicolae Ceaușescu de la putere.[68]

Un consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din politicile autoritare comuniste[69][70][71] și a închis câțiva dintre conducătorii regimului comunist.

În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale. Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de finanțe Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet.[72] În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, condus de prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.[73]

Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu.[73] Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.[74] În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.[75]

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene.[76][77] În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC, PNL și UDMR.[78] Ulterior se formează un guvern de alianță, între PSD+PC și PD-L, condus de Emil Boc,[79] pentru ca din decembrie 2009, în urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și grupul parlamentar al independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc 2. Obligat să facă reduceri masive de cheltuieli bugetare din cauza unei crize financiare mondiale⁠(d), guvernul a devenit deosebit de nepopular și a demisionat, iar succesorul său a fost înlăturat de la putere de Parlament în 2012, după doar două luni de mandat.[80] Deși nu a reușit să-l demită prin referendum în vara acelui an, majoritatea nou-formată, condusă de PSD, i-a impus președintelui guvernele conduse de Victor Ponta.[81] După o scurtă perioadă cu un guvern neutru politic, PSD a revenit la guvernare după alegerile din 2016,[82] dar acțiunile lor de limitare și frânare a eforturilor de combatere a corupției au fost întâmpinate cu proteste de stradă.[83]