Preistoria și antichitatea  Tezaurul descoperit la Panaghiuriște

Rămășițe de neanderthalieni datând de acum circa 150.000 de ani, din paleoliticul mijlociu, sunt printre cele mai vechi urme de activitate umană pe teritoriul actualei Bulgarii.[1][2][3] Cultura Karanovo⁠(d) a apărut pe la 6500 î.e.n. și a fost una din mai multele societăți neolitice din regiune, care practicau agricultura.[4] Cultura Varna⁠(d) din Epoca Aramei (mileniul al V-lea î.en.) este creditată cu inventarea metalurgiei aurului⁠(d).[5][6] Tezaurul din necropola Varna⁠(d), asociat acesteia, conține cele mai vechi bijuterii de aur din lume, datate la acum circa 6000 de ani.[7][8] Tezaurul a furnizat informații despre ierarhia și stratificarea socială din cele mai vechi societăți europene.[9][10][11]

Tracii, unul dintre cele trei grupuri revendicate de bulgarii actuali drept strămoși, au sosit în Peninsula Balcanică cândva înainte de secolul al XII-lea î.e.n.[2][12][13] Tracii excelau la metalurgie și le-au dat grecilor cultele lui Orfeu și Dionis, dar au rămas un popor barbar, organizat tribal, nestatal.[14] Imperiul Ahemenid persan a cucerit mare parte din Bulgaria actuală prin secolul al VI-lea î.e.n. și a păstrat controlul asupra regiunii până în anii 470 î.e.n.[15][16] Invazia a devenit un catalizator al unității tracilor, majoritatea triburilor lor unindu-se apoi sub regele Teres pentru a forma regatul Odris în acel deceniu.[14][17][18] Statul a slăbit apoi a fost supus de Filip al II-lea Macedon în 341 î.e.n.,[19] atacat de celți⁠(d) în secolul al III-lea î.e.n.,[20] și în cele din urmă a devenit provincie a Imperiului Roman în 45 e.n.[21]

Până la sfârșitul secolului I e.n., guvernarea romană s-a instaurat asupra întregii Peninsule Balcanice și creștinismul a început să se răspândească în regiune prin secolul al IV-lea.[14] Biblia gotică⁠(d)—prima carte într-o limbă germanică—a fost creată de episcopul got Ulfilas în nordul Bulgariei actuale pe la 381.[22] Regiunea a intrat sub dominație bizantină după căderea Romei în 476. Bizantinii au fost însă preocupați de războaiele prelungite împotriva Persiei și nu își puteau apăra teritoriile balcanice de incursiuni barbare.[3] Aceasta le-a permis slavilor⁠(d) să pătrundă în Peninsula Balcanică mai întâi ca invadatori, în special prin zona dintre Dunăre și Munții Balcani, denumită Moesia.[23] Treptat, interiorul peninsulei a devenit o formațiune statală a slavilor meridionali⁠(d), care se guvernau democratic.[24][25] Slavii i-au asimilat pe tracii parțial elenizați, romanizați și gotizați⁠(d) din zonele rurale.[26][2][27][28][29]

Primul stat bulgar  Hanul Krum sărbătorește împreună cu nobilii săi după bătălia de la Pliska. Slujitorul său (dreapta) îi aduce vin în craniul lui Nicefor I.

La scurt timp după incursiunea slavă, Moesia a fost din nou invadată, de această dată de protobulgarii conduși de hanul Asparuh.[30] Asparuh, fiul hanului Vechii Bulgarii Mari, Kubrat, a migrat împreună cu mai multe triburi bulgare către cursul inferior al Dunării, Nistrului și Niprului. După 670, el și-a extins regatul către peninsula Balcanică, trecând Dunărea cu o hoardă de 50.000 de oameni[31] și a cucerit Moesia și Scythia Minor (Dobrogea) de la Imperiul Bizantin.[32] Până la sfârșitul secolului al IX-lea, limba oficială a bulgarilor era limba greacă. Alfabetul introdus de Chiril și Medodiu a ghidat slavii și bulgarii spre o cultură de expresie slavă[33] Limba sud-slavă locală a fost adoptată treptat și de bulgarii turanici cuceritori, care și-au păstrat dominația asupra majorității slave. Un tratat de pace semnat cu Bizanțul în 681 și stabilirea unei capitale permanente la Pliska, pe malul sudic al Dunării, a marcat începutul Primului Imperiu Bulgar.[34]

Hanii care s-au succedat au întărit statul bulgar de-a lungul secolelor al VII-lea și al IX-lea—Tervel a făcut din Bulgaria o mare putere militară, învingând o armată arabă de 26.000 de oameni în al doilea asediu arab al Constantinopolelui.[35] Krum a dublat teritoriul țării, l-a ucis pe împăratul bizantin Nicefor I la bătălia de la Pliska,[36] și a introdus primul cod de legi scrise. Apoi, în 864, Boris I a abolit tengriismul, trecând la creștinism.[37] și a introdus alfabetul chirilic. Simeon cel Mare a domnit 34 de ani, începând cu 893, și în timpul său Bulgaria a atins expansiunea maximă, într-o perioadă de maximă înflorire a culturii bulgare.[38]

Războaiele cu croații, maghiarii, pecenegii și sârbii, precum și răspândirea bogomilismului au slăbit Bulgaria după moartea lui Simeon.[37][39] Două invazii consecutive, una ruteană și alta bizantină au avut ca rezultat cucerirea capitalei Preslav de către armata bizantină în 971.[40] Sub conducerea lui Samuil, Bulgaria și-a revenit întrucâtva după aceste atacuri și a reușit să cucerească Serbia și Albania,[41] dar această revenire a luat sfârșit după ce împăratul bizantin Vasile al II-lea a învins armata bulgară la bătălia de la Kleidion în 1014. Samuil a murit la scurt timp după bătălie,[42] iar în 1018 bizantinii au pus capăt Primului Imperiu Bulgar.[43]

Al Doilea Imperiu Bulgar  Al Doilea Imperiu Bulgar, al țarului Ioan Asan al II-lea

După cucerirea Bulgariei, Vasile al II-lea a prevenit revoltele și nemulțumirea păstrând la conducere nobilimea locală și recunoscând autocefalia arhiepiscopiei Ohridului.[44] După moartea sa, politica internă bizantină s-au schimbat, creșterea dărilor și taxelor provocând, după sursele epocii (Ana Comnena și Ioan Skylitzes), răscoalele bulgare împotriva Imperiului Bizantin (1040-1041). În 1185, nobilii vlahi[45] din dinastia Asăneștilor, Ioan Asan I și Petru al IV-lea au organizat o a doua mare răscoală vlaho-bulgară care a avut ca rezultat înființarea celui de al Doilea Imperiu Bulgar, fondat de Ioan și Petru Asan, cu capitala la Tărnovo.[46]

Caloian, al treilea țar Asan, și-a extins teritoriul până la Belgrad și Ohrid. El a recunoscut supremația spirituală a Papei și a primit coroană regală de la un legat papal.[47] Imperiul a atins maximul în timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218–1241), când comerțul și cultura au înflorit.[47] Puternica influență politică și religioasă a orașului Tărnovo a făcut ca el să fie supranumit „A Treia Romă”, într-o vreme când Constantinopolul era în declin.[48]

Forța militară și economică a țării a intrat în declin după sfârșitul dinastiei Asăneștilor în 1257, confruntându-se cu conflicte interne, atacuri bizantine și maghiare constante și cu dominația mongolă.[47][49] Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, diviziunile între boieri și răspândirea bogomilismului determinase împărțirea imperiului în trei țarate—Vidin, Tărnovo și Țara Cărvunei—și mai multe voievodate semiindependente care se luptau între ele, sau cu bizantinii, maghiarii, sârbii, venețienii și genovezii. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, turcii otomani începuseră să cucerească Bulgaria și ocupaseră majoritatea orașelor și cetăților de la sud de munții Balcani.[47]

Stăpânirea otomană

Tărnovo a căzut în mâinile otomanilor după un asediu de trei luni în 1393. După bătălia de la Nicopole și căderea Țaratului Vidinului după alți trei ani, otomanii au cucerit toate teritoriile bulgărești de la sud de Dunăre.[50] Sub dominație otomană, bulgarii erau considerați clasă inferioară și erau supuși unor biruri grele; cultura bulgară a fost suprimată și clerul educat a fugit în alte țări.[51] Boierimea a fost eliminată, țărănimea înrobită pe moșiile stăpânilor otomani,[50] iar populația și-a pierdut conștiința națională.[52][2]

 Apărarea pasului Șipka a fost crucială pentru eliberarea Bulgariei. În etapa finală a bătăliei, forțele bulgărești, cu muniția epuizată, au aruncat cu pietre și cu trupurile camarazilor lor căzuți pentru a respinge atacurile otomane.[53]

De-a lungul celor aproape cinci secole de dominație otomană, bulgarii au încercat să-și reînființeze statul organizând mai multe răscoale, cele mai cunoscute fiind Prima (1598) și a Doua Răscoală de la Tărnovo (1686), precum și răscoala lui Kărpoș (1689).[50] În secolul al XVIII-lea, Epoca Iluminismului din Europa Occidentală a influențat apariția unei mișcări de renaștere națională a Bulgariei.[50] Ea a restaurat conștiința națională și a devenit factor-cheie în lupta de eliberare antiotomană, având ca rezultat Revolta din Aprilie 1876. Până la 30.000 de bulgari au murit în luptele prilejuite de suprimarea revoltei de către otomani. Masacrele au determinat Marile Puteri să intre în acțiune.[54] Ele s-au întrunit la Conferința de la Constantinopol din 1876, dar hotărârile lor au fost respinse sau ignorate de către Imperiul Otoman. Aceasta a permis Imperiului Rus să caute o rezolvare prin forță, fără să riște confruntarea cu celelalte Mari Puteri, așa cum se întâmplase în Războiul Crimeei.[54] În 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman și l-a învins. La lupte au participat și voluntari bulgari. Tratatul de la San Stefano a fost impus otomanilor de către ruși la 3 martie 1878, și prin el se înființa un principat autonom bulgar pe teritorii întinse, ale celui de al Doilea Imperiu Bulgar.[55][56]

Celelalte Mari Puteri au respins însă imediat tratatul de teama ca o țară atât de mare în Balcani să nu le amenințe interesele. Tratatul de la Berlin a adus înființarea unui stat autonom mult mai mic, cuprinzând Moesia și regiunea Sofiei, lăsând mari populații bulgărești în afara granițelor noului stat.[55][57] Aceasta a jucat un rol semnificativ în formarea abordării militariste a politicii externe a Bulgariei în prima jumătate a secolului al XX-lea.[58] Principatul Bulgariei a câștigat un război cu Serbia și a incorporat teritoriul otoman al Rumeliei Orientale în 1885, proclamându-se stat independent la 22 septembrie 1908.[59]

Bulgaria independentă modernă  Soldați bulgari tăind sârma ghimpată a Antantei și pregătindu-se de înaintare, în Primul Război Mondial

În anii de după independență, Bulgaria s-a militarizat accentuat și a fost denumită adesea „Prusia din Balcani”.[60][61] Între 1912 și 1918, Bulgaria s-a implicat în trei conflicte consecutive—două războaie balcanice și Primul Război Mondial. După o dezastruoasă înfrângere în al Doilea Război Balcanic, Bulgaria s-a găsit din nou în tabăra învinsă ca urmare a alianței sale cu Puterile Centrale în Primul Război Mondial. În pofida faptului că peste un sfert din populație a luptat în armata sa de 1.200.000 de oameni[62][63] și a obținut câteva victorii importante la Doiran și Monastir, țara a capitulat în 1918. Războiul a dus la semnificative pierderi teritoriale, un total de 412.000 de morți, și un val de peste 253.000[64] de refugiați care au pus presiune suplimentare pe economia națională deja ruinată.[65]

Frământările politice rezultate în urma acestor pierderi au dus la o dictatură regală autoritară a țarului Boris al III-lea (1918–1943). Bulgaria a intrat în al Doilea Război Mondial în 1941 ca membră a Axei dar a refuzat să participe la Operațiunea Barbarossa, salvându-și populația evreiască de deportarea în lagărele de concentrare naziste.[66] Moartea subită a lui Boris al III-lea în vara lui 1943 a adus noi agitații politice pe măsură ce războiul se întorcea împotriva Germaniei și gherilele comuniste au căpătat avânt.[67] După mai multe greve și revolte, în septembrie 1944 Frontul pentru Patrie, dominat de comuniști, a preluat puterea cu ocazia intrării armatei sovietice in Bulgaria, punând capăt alianței cu Germania și ducând țara de partea Aliaților până la sfârșitul războiului.[68]

 Jeliu Jelev, primul președinte al Bulgariei ales democratic[69] împreună cu George H. W. Bush (dreapta) în 1990

Lovitura de stat din 9 septembrie 1944 a dus la abolirea monarhiei, dar abia în 1946 s-a instaurat dictatura partidului unic comunist, proclamându-se republica populară.[70] A devenit o parte a sferei sovietice de influență sub conducerea lui Gheorghi Dimitrov (1946–1949), care a pus bazele unui stat stalinist industrializat forțat. Până la jumătatea anilor 1950, standardele de viață au crescut semnificativ, și represiunea politică s-a redus.[71][72] Economia planificată după model sovietic a suferit câteva reforme restrânse care au apropiat-o puțin de economia de piață sub Todor Jivkov (1954–1989).[73] Fiica sa, Liudmila, a promovat peste hotare arta și cultura bulgară.[74] Într-o încercare de a șterge identitatea minorității turcești, a fost lansată în 1984 o campanie de asimilare. Ca urmare, 300.000 de turci din Bulgaria au emigrat în Turcia.[75][76]

În contextul prăbușirii blocului comunist, la 10 noiembrie 1989, Partidul Comunist Bulgar a renunțat la monopolul politic, Jivkov a demisionat, iar Bulgaria a intrat în tranziția către o democrație parlamentară.[77] Primele alegeri libere din iunie 1990 au fost câștigate de Partidul Socialist Bulgar (BSP, noul nume al Partidului Comunist).[78] O nouă constituție ce aducea un regim democratic parlamentar, cu un președinte slab și un prim ministru responsabil în fața parlamentului a fost adoptată în iulie 1991. Noul sistem nu a îmbunătățit imediat standardele de viață și economia—calitatea vieții și performanțele economice au rămas chiar inferioare celor din comunism, chiar și o vreme după anul 2000.[79] Un pachet de reforme drastice promovat în 1997 a readus creșterea economică, dar nivelul de trai a crescut mai lent.[80] După 2001 situația economică, politică și geopolitică s-a îmbunătățit semnificativ,[81] și Bulgaria a atins nivele mai înalte ale Indicelui Dezvoltării Umane.[82] A devenit membră a NATO în 2004 și a Uniunii Europene în 2007.[83][84]