Context of Ungaria

Ungaria (în maghiară Magyarország /ˈmɒɟɒrorsaːɡ/  ( audio)) este o țară fără ieșire la mare din Europa Centrală. Se întinde pe 93.030 km² din Bazinul Panonic, se învecinează cu Slovacia la nord, Ucraina la nord-est, România la est și sud-est, Serbia la sud, Croația și Slovenia la sud-vest și Austria la vest. Ungaria are o populație de aproape 10 milioane de locuitori, în mare parte etnici maghiari cu o minoritate semnificativă de romi. Maghiara, limba oficială, este cea mai vorbită limbă uralică din lume și printre puținele limbi care nu sunt indo-europene, dar se vorbesc pe scară largă în Europa. Budapesta este capitala țării și cel mai mare oraș; alte zone urbane importante sunt Debrețin, Seghedin, Miskolc, Pécs și Győr.

Teritoriul Ungariei de astăzi a fost de secole o răscruce de drumuri pentru diverse popoare, între care celți, romani, ...Citiţi mai departe

Ungaria (în maghiară Magyarország /ˈmɒɟɒrorsaːɡ/  ( audio)) este o țară fără ieșire la mare din Europa Centrală. Se întinde pe 93.030 km² din Bazinul Panonic, se învecinează cu Slovacia la nord, Ucraina la nord-est, România la est și sud-est, Serbia la sud, Croația și Slovenia la sud-vest și Austria la vest. Ungaria are o populație de aproape 10 milioane de locuitori, în mare parte etnici maghiari cu o minoritate semnificativă de romi. Maghiara, limba oficială, este cea mai vorbită limbă uralică din lume și printre puținele limbi care nu sunt indo-europene, dar se vorbesc pe scară largă în Europa. Budapesta este capitala țării și cel mai mare oraș; alte zone urbane importante sunt Debrețin, Seghedin, Miskolc, Pécs și Győr.

Teritoriul Ungariei de astăzi a fost de secole o răscruce de drumuri pentru diverse popoare, între care celți, romani, triburi germanice, huni, slavi apuseni și avari. Bazele statului maghiar au fost stabilite la sfârșitul secolului al IX-lea e.n. odată cu cucerirea Bazinului Panonic de către marele conducător maghiar Árpád. Strănepotul său, Ștefan I, a urcat pe tron în anul 1000, transformând teritoriul respectiv într-un regat creștin. Până în secolul al XII-lea, Ungaria a devenit o putere regională, atingând apogeul cultural și politic în secolul al XV-lea⁠(d). În urma bătăliei de la Mohács din 1526, a fost parțial ocupată de Imperiul Otoman (1541–1699). Ungaria a intrat sub stăpânire habsburgică la începutul secolului al XVIII-lea, reapărând apoi mai târziu ca entitate politică alături de Imperiul Austriac în statul dual Austro-Ungaria, o mare putere la începutul secolului al XX-lea.

Austro-Ungaria s-a prăbușit după Primul Război Mondial, iar ulterior tratatul de la Trianon a stabilit granițele actuale ale Ungariei, ducând la pierderea a 71% din teritoriul părții maghiare a statului dual, a 58% din populație și a 32% din etnicii maghiari⁠(d). În urma tumultoasei perioade interbelice⁠(d), Ungaria s-a alăturat Puterilor Axei în al Doilea Război Mondial, suferind pagube și pierderi semnificative. Ungaria postbelică a devenit un stat satelit al Uniunii Sovietice, ducând la înființarea Republicii Populare Ungare. În urma revoluției eșuate din 1956, Ungaria a devenit un membru relativ mai liber, deși încă represiv, al Blocului Răsăritean. Înlăturarea gardului de frontieră a Ungariei cu Austria a accelerat prăbușirea Blocului Răsăritean și, ulterior, a Uniunii Sovietice. La , Ungaria a devenit o republică parlamentară democratică. Ungaria a aderat la Uniunea Europeană în 2004 și face parte din spațiul Schengen din 2007.

Ungaria este o putere mijlocie⁠(d) în afacerile internaționale, în principal datorită influenței sale culturale⁠(d) și economice. Este considerată o țară dezvoltată, cu o economie cu venituri mari și ocupă locul 40 în Indicele dezvoltării umane, cetățenii beneficiind de asistență medicală universală și de învățământ secundar⁠(d) gratuit. Ungaria are un lung istoric de contribuții semnificative în domeniile artei⁠(d), muzicii⁠(d), literaturii⁠(d), sportului, științei și tehnologiei. Este a treisprezecea cea mai populară⁠(d) destinație turistică din Europa, atrăgând 15,8 milioane de turiști internaționali în 2017. Este membru al numeroaselor organizații internaționale, inclusiv Națiunile Unite, NATO, OMC, Banca Mondială, IIB⁠(d), AIIB⁠(d), Consiliul Europei, Grupul Visegrád și este stat observator în Organizația Statelor Turcice.

More about Ungaria

Basic information
  • Currency Forint
  • Native name Magyarország
  • Calling code +36
  • Internet domain .hu
  • Mains voltage 230V/50Hz
  • Democracy index 6.5
Population, Area & Driving side
  • Population 9599744
  • Zonă 93036
  • Driving side right
Istoric
  • Înainte de 895  Provinciile romane: Ilyricum, Macedonia, Dacia, Moesia, Pannonia, Tracia...Citiţi mai departe
    Înainte de 895  Provinciile romane: Ilyricum, Macedonia, Dacia, Moesia, Pannonia, Tracia Attila, regele hunilor (434/444–453) Frescă italiană — războinic maghiar trăgând înapoi

    Imperiul Roman a cucerit teritoriul dintre Alpi și malul vestic al Dunării între anii 16 și 15 î.e.n., fluviul Dunărea fiind noua frontieră a imperiului.[1] În anul 14 î.e.n., partea de vest a Bazinului Carpatic, Pannonia care include vestul Ungariei de astăzi, a fost declarată de împăratul Augustus în Res Gestae Divi Augusti⁠(d) parte a Imperiului Roman.[1] Zona de la sud-est de Pannonia și la sud de Dacia a fost organizată drept provincia romană Moesia în anul 6 î.e.n.[1] O zonă de est de râul Tisa a devenit provincia romană Dacia în anul 106 e.n., incluzând și estul Ungariei de astăzi, și a rămas sub stăpânire romană până în 271.[2]

    Din 235, Imperiul Roman a trecut prin vremuri tulburi, cauzate de revolte, rivalitate și succesiune rapidă a împăraților. Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit în secolul al V-lea sub presiunea migrației triburilor germanice și a presiunii carpilor.[2] Această perioadă a adus mulți invadatori în Europa Centrală, începând cu Imperiul Hun (c. 370–469). Cel mai puternic conducător al Imperiului Hun a fost Attila (434–453), care avea ulterior să devină o figură centrală a mitologiei maghiare.[3]

    După dezintegrarea Imperiului Hun, un trib germanic răsăritean, care fusese vasalizat de huni, gepizii, și-au stabilit propriul regat în Bazinul Carpatic.[4] Alte grupuri care au ajuns în Bazinul Carpatic în perioada migrației au fost goții, vandalii, lombarzii și slavii⁠(d).[2]

    În anii 560, avarii au pus bazele Haganatului Avar, un stat care și-a menținut supremația în regiune timp de mai bine de două secole. Francii sub Carol cel Mare i-au învins pe avari într-o serie de campanii în anii 790.[5]

    Între 804 și 829, Primul Țarat Bulgar a cucerit ținuturile de la est de Dunăre și a preluat stăpânirea triburilor locale slave și a rămășițelor avarilor.[6] Până la mijlocul secolului al IX-lea, Principatul de pe Balaton⁠(d), cunoscut și sub numele de Pannonia Inferioară, a fost înființat la vest de Dunăre, ca parte a mărcii france a Panoniei.[7]

    Ungaria medievală (895–1526)  Cucerirea maghiară — tablou de Mihály Munkácsy⁠(d) Raiduri maghiare în secolul al X-lea

    Maghiarii⁠(d) proaspăt unificați[8] în frunte cu Árpád (conform legendei, urmaș al lui Attila), s-au stabilit în Bazinul Panonic începând cu anul 895.[9][10] Conform teoriei fino-ugrice, ei provin dintr-o străveche populație vorbitoare de limbi uralice, care a locuit anterior în zona împădurită dintre râul Volga și Munții Urali.[11]

    Ungaria a fost fondată în 895 ca federație de triburi unite, la aproximativ 50 de ani după împărțirea Imperiului Carolingian la tratatul de la Verdun din 843. Inițial, Principatul Ungariei („Tourkia Apuseană” în izvoarele grecești medievale)[12] a fost un stat creat de un popor semi-nomad. El a trecut printr-o enormă transformare într-un regat creștin de-a lungul secolului al X-lea.[13]

    Statul era funcțional, iar puterea militară a țării le-a permis maghiarilor să desfășoare campanii și raiduri aprige reușite, de la Constantinopol până în Spania de astăzi.[13] Maghiarii au învins nu mai puțin de trei armate imperiale majore ale francilor răsăriteni între 907 și 910.[14] Înfrângerea ulterioară în bătălia de la Lechfeld din 955 a semnalat încheierea provizorie a majorității campaniilor pe teritoriile străine, cel puțin către vest.

    Epoca regilor Árpádieni  Sfântul Ștefan, primul rege al Ungariei, a convertit poporul său la creștinism.

    Anul 972 a marcat data la care prințul conducător (în maghiară fejedelem) Géza din dinastia Árpád a început oficial să integreze Ungaria în Europa occidentală creștină.[15] Primul său fiu, Ștefan I, a devenit primul rege al Ungariei după ce și-a învins unchiul păgân Koppány⁠(d), care și el pretindea tronul. Sub Ștefan, Ungaria a fost recunoscută ca Regat Apostolic⁠(d) catolic.[16] Adresându-se papei Silvestru al II-lea, Ștefan a primit de la papalitate însemnele regalității (inclusiv probabil o parte din Sfânta Coroană a Ungariei, păstrată în prezent în Parlamentul Ungariei).

    În 1006, Ștefan își consolidase puterea, și a început reforme radicale pentru a transforma Ungaria într-un stat feudal occidental. Țara a trecut la utilizarea limbii latine și până în 1844, latina a rămas limba oficială a Ungariei. În această perioadă, Ungaria a început să devină un regat puternic. Ladislau I a extins granițele Ungariei cucerind Transilvania vecină spre est și invadând vecina de la sud, Croația⁠(d), în 1091.[17][18][19][20] Campania croată a culminat cu bătălia de la Muntele Gvozd⁠(d) din 1097 și cu uniunea personală a Croației și Ungariei în 1102, în frunte cu Coloman (Könyves Kálmán).[21]

     Sfânta Coroană (Szent Korona), unul dintre simbolurile esențiale ale Ungariei Isus Hristos Atotputernicul, pe Sfânta Coroană a Ungariei. Ungaria este prin tradiție o țară creștină.

    Cel mai puternic și mai bogat rege al dinastiei Árpád a fost Béla al III-lea, care dispunea de echivalentul a 23 de tone de argint pur pe an, sumă care depășea venitul regelui francez (estimat la 17 tone) și era dublu față de încasările Coroanei Engleze.[22]

    Andrei al II-lea a emis Diploma Andreanum, care asigura privilegiile speciale ale sașilor transilvăneni, și este considerată prima lege de autonomie din lume.[23] El a condus Cruciada a cincea în Țara Sfântă în 1217, înființând cea mai mare armată regală din istoria cruciadelor. Bula sa de Aur din 1222 a fost prima constituție din Europa continentală. Nobilii mai mici au început să îi prezinte lui Andrei plângeri, practică ce evoluat în instituția parlamentului (parlamentum publicum).

    În 1241–1242, regatul a primit o lovitură majoră cu invazia mongolă (tătară). Până la jumătate din populația de atunci de 2.000.000 de locuitori a Ungariei a căzut victimă invaziei.[24] Regele Béla al IV-lea i-a lăsat pe cumani și iași, care fugeau de mongoli, să intre în țară.[25] De-a lungul secolelor, ei au fost pe deplin asimilați în populația maghiară.[26]

    În consecință, după ce mongolii s-au retras, regele Béla a ordonat construirea a sute de castele și fortificații de piatră, pentru a se apăra împotriva unei posibile a doua invazii mongole. Mongolii s-au întors în Ungaria⁠(d) în 1285, dar sistemele nou construite de castele de piatră și noile tactici (folosind o proporție mai mare de cavaleri puternic înarmați) i-au oprit. Forța mongolă invadatoare a fost înfrântă[27] lângă Pesta de armata regală a lui Ladislau al IV-lea al Ungariei. Invazia a fost respinsă cu ușurință, mongolii pierzând o mare parte din forța lor de invadare, ceea ce s-a întâmplat și în cazul altor invazii ulterioare.

    Epoca monarhiei elective  O hartă a teritoriilor aflate sub dominația lui Ludovic cel Mare

    Regatul Ungariei a atins una din cele mai mari extinderi în timpul regilor arpadieni, dar puterea regală a fost slăbită la sfârșitul domniei lor în 1301. Ultimul rege arpadian a fost Andrei al III-lea al Ungariei (1290-1301). După o distrugătoare perioadă de interregn (1301–1308) s-a impus Casa de Anjou. Primul rege angevin, Carol Robert de Anjou — un urmaș biliniar al dinastiei Árpád — a reușit să restabilească puterea regală și a învins rivalii oligarhi, așa-numiții „mici regi”. Al doilea rege angevin maghiar, Ludovic cel Mare (1342–1382), a efectuat multe campanii militare de succes din Lituania până în sudul Italiei (Regatul Neapolelui), și a fost și rege al Poloniei din 1370. După ce regele Ludovic a murit fără un moștenitor de sex masculin, țara s-a stabilizat doar atunci când a urcat pe tron Sigismund de Luxemburg (1387–1437), care în 1433 a devenit și sfânt împărat roman. Sigismund a fost și el (în mai multe feluri) un descendent biliniar al dinastiei Árpád.

     Cuceririle occidentale ale lui Matia Corvin

    Prima traducere a Bibliei în limba maghiară a fost finalizată în 1439. Timp de jumătate de an, în 1437, în Transilvania a avut loc o răscoală țărănească antifeudală și anticlericală, Răscoala de la Bobâlna, condusă de Budai Nagy Antal, puternic influențată de ideile husite.

    Dintr-o mică familie nobiliară din Transilvania, Ioan de Hunedoara a devenit unul dintre cei mai puternici nobili ai țării, datorită capacităților sale remarcabile de comandant de mercenari. A fost ales guvernator al Transilvaniei, și apoi regent al Ungariei. A avut mare succes împotriva turcilor otomani, una dintre cele mai mari victorii ale sale fiind asediul Belgradului din 1456.

    Ultimul rege puternic al Ungariei medievale a fost regele renascentist Matia Corvin (1458–1490), fiul lui Ioan de Hunedoara. Alegerea sa a fost prima dată când pe tronul regal al Ungariei a urcat un nobil fără descendență dinastică. El a fost un lider militar de succes și un protector iluminat al artelor și al științei.[28] Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, a fost cea mai mare colecție de cronici istorice, lucrări filozofice și științifice din Europa secolului al XV-lea și a doua ca mărime după Biblioteca Vaticanului. Articole din Bibliotheca Corviniana au fost înscrise în Registrul Memoria Lumii al UNESCO în 2005.[29]

    Iobagii și poporul de rând l-au considerat un conducător drept pentru că i-a protejat față de solicitările excesive și alte abuzuri ale marilor nobili.[30] Sub conducerea sa, în 1479, armata maghiară a distrus trupele otomane și muntenești în bătălia de la Câmpia Pâinii. În străinătate, el a învins armatele imperiale poloneze și germane ale lui Frederic la Breslau (Wrocław). Armata permanentă de mercenari a lui Matia, Armata Neagră a Ungariei⁠(d), era o armată neobișnuit de mare pentru vremea ei și a cucerit părți din Austria, Viena (1485) și părți ale Boemiei.

    Declinul Ungariei (1490–1526)

    Regele Matia a murit fără fii legitimi, iar marii nobili maghiari au negociat urcarea pe tron a polonezului Vladislav al II-lea (1490–1516), probabil din cauza influenței slabe pe care ar fi avut-o el asupra aristocrației maghiare.[28] Rolul internațional al Ungariei s-a diminuat, stabilitatea politică a fost zdruncinată, iar progresul social a fost blocat.[31] În 1514, bătrânul și slăbitul rege Vladislaus al II-lea s-a confruntat cu o răscoală țărănească majoră condusă de secuiul Gheorghe Doja, care a fost zdrobită fără milă de nobili, în frunte cu Ioan Zápolya.

    Frământările ce au urmat au deschis calea dominației otomane. În 1521, cea mai puternică cetate maghiară din sud, Belgradul, a căzut în mâinile turcilor. Primele apariții ale protestantismului au înrăutățit și mai mult relațiile interne din țară.

    Războaiele otomane (1526–1699)  Pictură care comemorează asediul Egerului⁠(d), o victorie majoră împotriva otomanilor

    După aproximativ 150 de ani de războaie⁠(d) cu mai multe state, între care și cel maghiar, otomanii au obținut o victorie decisivă asupra armatei maghiare în bătălia de la Mohács din 1526, unde regele Ludovic al II-lea a murit în timp ce fugea. Pe fondul haosului politic, nobilimea maghiară divizată a ales doi regi simultan, pe Ioan Zápolya și pe Ferdinand I din dinastia Habsburg. Odată cu cucerirea Budei de către turci în 1541, Ungaria a fost împărțită în trei părți și a rămas așa până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Partea de nord-vest, numită Ungaria Regală, a fost anexată de împărații Habsburgi care au domnit ca regi ai Ungariei. Partea de est a regatului a devenit independentă ca Principatul Transilvaniei, aflat sub suzeranitate⁠(d) otomană (și mai târziu habsburgică). Zona centrală rămasă, inclusiv capitala Buda, a fost încorporată Imperiului Otoman, și a rămas în istorie ca pașalâcul de la Buda.

    Marea majoritate a celor 17–19.000 de soldați otomani aflați în serviciu în cetățile otomane de pe teritoriul Ungariei erau de fapt slavi balcanici ortodocși sau musulmani, și în mai mică măsură etnici turci.[32] Slavii meridionali ortodocși serveau și ca achingii și alte trupe ușoare lăsate să jefuiască pe teritoriul Ungariei de astăzi.[33] În 1686, armata Ligii Sfinte, cuprinzând peste 74.000 de oameni de diverse naționalități, a recucerit Buda de la turci. După câteva înfrângeri zdrobitoare produse otomanilor în următorii câțiva ani, întregul Regat al Ungariei a fost scos de sub stăpânirea otomană până în 1718. Ultimul raid în Ungaria al vasalilor tătari crimeeni ai otomanilor a avut loc în 1717.[34] Eforturile Contrareformei habsburgice din secolul al XVII-lea au reconvertit majoritatea regatului la catolicism. Compoziția etnică a Ungariei a fost schimbată fundamental ca urmare a războiului prelungit cu turcii. O mare parte a țării a fost devastată, creșterea populației a fost oprită și multe așezări mai mici au dispărut.[35] Guvernul austro-habsburgic a colonizat populații însemnate de sârbi și alți slavi în sudul depopulat, și a stabilit germani (numiți șvabi dunăreni) în diferite zone, însă maghiarilor nu li s-a permis să se strămute sau să colonizee sudul Marii Câmpii.[36]

    Din secolul al XVIII-lea până la Primul Război Mondial (1699–1918)  Francisc al II-lea Rákóczi, liderul răscoalei antihabsburgice din 1703–1711 Contele István Széchenyi a oferit venitul pe un an pentru înființarea Academiei Maghiare de Științe. Lajos Kossuth, președinte-regent în timpul revoluției maghiare din 1848 Țările Coroanei Sfântului Ștefan constau din teritoriile Regatului Ungariei (16) și ale Regatului Croației-Slavoniei (17).

    Între 1703 și 1711, a avut loc o răscoală pe scară largă condusă de Francisc al II-lea Rákóczi, care, după detronarea Habsburgilor în 1707 la Dieta de la Ónod, a preluat puterea provizoriu ca principe domnitor al Ungariei pe perioada războiului, dar a refuzat coroana maghiară și titlul de „rege”. Răscoala a durat ani de zile. Deși a reușit să controleze cea mai mare parte a teritoriului, armata maghiară a curuților a pierdut bătălia principală de la Trencsén⁠(d) (1708). Trei ani mai târziu, din cauza dezertărilor din ce în ce mai multe, a defetismului și a moralului scăzut, forțele curuților au capitulat.[37]

    În timpul războaielor napoleoniene și după aceea, Dieta maghiară nu s-a reunit deloc.[38] În anii 1820, după câteva decenii, împăratul a fost nevoit să convoace Dieta, care a marcat începutul unei perioade de reformă (1825–1848, în maghiară reformkor). Contele István Széchenyi, unul dintre cei mai proeminenți oameni de stat ai țării, a recunoscut nevoia urgentă de modernizare și mesajul său a penetrat. Parlamentul Ungariei s-a reunit din nou în 1825 pentru a face față nevoilor financiare. A apărut un partid liberal care s-a concentrat pe emanciparea țărănimii. Lajos Kossuth — un celebru jurnalist al vremii — a devenit lider al micii nobilimi în Parlament. O creștere remarcabilă a început pe măsură ce țara și-a concentrat forțele asupra modernizării, chiar dacă monarhii habsburgi au obstrucționat toate legile liberale importante referitoare la drepturile civile și politice și reformele economice. Mulți reformatori (Lajos Kossuth, Mihály Táncsics⁠(d)) au fost închiși de autorități.

     5 iulie 1848: Ceremonia de deschidere a primului parlament, bazat pe reprezentarea populară. Membrii primului guvern sunt pe balcon.

    La 15 martie 1848, demonstrațiile în masă din Pesta și Buda le-au permis reformiștilor maghiari să promoveze o listă de 12 revendicări. Sub guvernatorul și președintele Lajos Kossuth și primul prim-ministru, Lajos Batthyány, Casa de Habsburg a fost detronată. Reformele promovate de noul guvern maghiar aveau și o componentă de uniformizare etnică (maghiarizare) a teritoriului Ungariei, de inspirație iacobină, ceea ce a stârnit nemulțumirea țărănimii croate, sârbe, românești și slovace, care s-a răsculat la rândul său împotriva guvernului maghiar. Împărații habsburgi au profitat de aceste nemulțmiri, deși etnicii germani și ruteni și cea mai mare parte a evreilor din regat, ca și mai mulți voluntari polonezi, austrieci și italieni, au sprijinit revoluția.[39] În iulie 1849, Parlamentul Ungariei s-a lăsat convins și a promovat unele legi ale drepturilor etnice și ale minorităților⁠(d).[40] Unii membri ai altor naționalități au reușit în sfârșit astfel să acceadă la funcții în cadrul armatei maghiare, cum ar fi generalul János Damjanich⁠(d), un etnic sârb care avea să devină erou național maghiar prin comanda sa al Corpului 3 al armatei maghiare sau Józef Bem, care era polonez și a devenit și erou național în Ungaria. Forțele maghiare (Honvédség) au învins la început armatele austriece, dar, pentru a contracara succesele armatei revoluționare maghiare, împăratul habsburgic Franz Joseph I a cerut ajutorul „Jandarmului Europei”, țarul Nicolae I, ale cărui armate rusești au invadat Ungaria, iar Artúr Görgey a capitulat în august 1849. Liderul armatei austriece, Julius Jacob von Haynau, a devenit guvernator al Ungariei pentru câteva luni și a ordonat executarea celor 13 martiri de la Arad, lideri ai armatei maghiare, și a prim-ministrului Batthyány în octombrie 1849. Lajos Kossuth a fugit în exil. După războiul din 1848–1849, maghiarii din Regat au trecut la o „rezistență pasivă”.

     Încoronarea⁠(d) lui Franz Joseph I și a Elisabetei Amalie în Biserica Sfântul Matia, Buda, 8 iunie 1867.

    Din cauza problemelor externe și interne, reformele păreau inevitabile, iar înfrângerile militare majore ale Austriei i-au forțat pe Habsburgi să negocieze Compromisul Austro-Ungar din 1867, prin care s-a format dubla Monarhie a Austro-Ungariei. Acest Imperiu era al doilea ca suprafață din Europa (după Imperiul Rus) și a fost al treilea ca populație (după Rusia și Imperiul German). Cele două țări constituente erau guvernate separat de două parlamente din două capitale, cu un monarh comun și politici externă și militară comune. Din punct de vedere economic, imperiul era o uniune vamală. Vechea Constituție a Ungariei a fost restaurată, iar Franz Joseph I a fost încoronat ca rege al Ungariei. Epoca a cunoscut o dezvoltare economică impresionantă. Economia maghiară, anterior înapoiată, a devenit relativ modernă și industrializată la începutul secolului al XX-lea, deși agricultura a rămas dominantă până în 1890. În 1873, vechea capitală Buda și orașul Óbuda⁠(d) au fost unite oficial cu Pesta,[41] formând noua metropolă a Budapestei. În această perioadă au fost înființate multe dintre instituțiile statului și sistemul administrativ modern al Ungariei.

    După asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, prim-ministrul maghiar István Tisza și cabinetul său au încercat să evite izbucnirea și escaladarea unui război în Europa, dar eforturile lor diplomatice au fost fără succes. Austro-Ungaria a recrutat 9 milioane (din care combatanți: 7,8 milioane) de soldați în Primul Război Mondial (dintre care peste 4 milioane din Regatul Ungariei) de partea Germaniei, Bulgariei și Turciei. Trupele adunate în Regatul Ungariei au petrecut puțin timp apărând teritoriul propriu-zis al Ungariei, cu excepția Ofensivei Brusilov din iunie 1916 și câteva luni mai târziu, când armata română a atacat Transilvania,[42] ambele au fost respinse. În comparație, din totalul armatei, rata pierderilor Ungariei a fost mai mare decât a oricărei alte entități componente a Austro-Ungariei. Puterile Centrale au cucerit Serbia. România a declarat război. Puterile Centrale au ocupat sudul României cu capitala, București. În 1916, împăratul Franz Joseph a murit, iar noul monarh Carol al IV-lea simpatiza cu pacifiștii. Cu mare dificultate, puterile centrale au oprit și au respins atacurile Imperiului Rus.

     Nava de luptă Dreadnought⁠(d) construită în Ungaria SMS Szent István⁠(d) în Primul Război Mondial

    Frontul de Est al Antantei s-a prăbușit complet după Revoluția Rusă, dar pe frontul italian, armata austro-ungară nu a făcut niciun progres împotriva Italiei după ianuarie 1918. În ciuda marilor succese din est, Germania a suferit o înfrângere totală pe frontul de vest, cel mai important. Până în 1918, situația economică s-a deteriorat (grevele din fabrici erau organizate de mișcările de stânga și pacifiste) și revoltele din armată deveniseră fapt divers. În capitale, mișcările liberale de stânga austriacă și maghiară (partidele nonconformiste) și liderii lor au susținut separatismul minorităților etnice. Austro-Ungaria a semnat un armistițiu general la Padova la 3 noiembrie 1918.[43] În octombrie 1918, uniunea Ungariei cu Austria a fost dizolvată.

    Între războaiele mondiale (1918–1941)  Odată cu Tratatul de la Trianon, Ungaria a pierdut 72% din teritoriul său, porturile maritime și 3.425.000 de etnici maghiari.[44][45]

    După Primul Război Mondial, Ungaria a trecut printr-o perioadă de profunde tulburări politice, începând cu Revoluția Crizantemelor din 1918, care l-a adus la putere pe social-democratul Mihály Károlyi ca prim-ministru. Armata regală maghiară Honvéd încă avea peste 1.400.000 de soldați[46][47] când Mihály Károlyi a fost anunțat ca prim-ministru al Ungariei. Károlyi a acceptat solicitările pacifiste ale președintelui american Woodrow Wilson, ordonând dezarmarea armatei maghiare. Acest lucru s-a întâmplat sub conducerea lui Béla Linder⁠(d), ministru de război în guvernul Károlyi.[48][49] Datorită dezarmării complete a armatei sale, Ungaria avea să rămână fără apărare națională într-un moment de vulnerabilitate deosebită. În timpul guvernării cabinetului pacifist al lui Károlyi, Ungaria a pierdut controlul asupra a cca. 75% din fostele sale teritorii dinainte de Primul Război Mondial (325.411 km² ) în urma înfrângerii în război. Ungaria Superioară (Slovacia de astăzi) a intrat sub controlul majorității slovace, care a format Cehoslovacia, împreună cu cehii din Austria; românii din Transilvania au proclamat unirea cu România la 1 decembrie 1918, după care armata română a înaintat în acel teritoriu; o forță sârbo-franceză⁠(d) a ocupat Voivodina și alte regiuni din sud. În martie 1919, comuniștii conduși de Béla Kun au înlăturat guvernul Károlyi și au proclamat Republica Sovietică Maghiară (Tanácsköztársaság), urmată de o campanie intensă de Teroare Roșie⁠(d). România și Cehoslovacia au invadat apoi Ungaria în sprijinul forțelor anticomuniste, iar tabăra lui Kun a rămas în cele din urmă în imposibilitatea de a rezista invaziei; până în august 1919, trupele românești ocupaseră Budapesta și l-au înlăturat pe Kun.

     Miklós Horthy, regent al Regatului Ungariei (1920–1944)

    În noiembrie 1919, forțele de dreapta conduse de fostul amiral austro-ungar Miklós Horthy au intrat în Budapesta; epuizată de război și de urmările acestuia, populația l-a acceptat pe Horthy drept conducător. În ianuarie 1920, au avut loc alegeri parlamentare și Horthy a fost proclamat regent al Regatului Ungariei, inaugurând așa-numita „epocă Horthy” (Horthy-kor). Noul guvern a lucrat rapid pentru a normaliza relațiile externe, în timp ce închidea ochii la Teroarea Albă⁠(d) care a cuprins mediul rural; omorurile extrajudiciare împotriva presupușilor comuniști și evrei au durat până în 1920. La 4 iunie în acel an, tratatul de la Trianon a stabilit noile frontiere ale Ungariei. Țara își pierduse în acest răstimp 71% din teritoriul său și 66% din populația antebelică, precum și multe surse de materii prime și unicul său port maritim, Fiume.[50][51] Deși revizuirea Tratatului a ajuns rapid în fruntea agendei politice naționale, guvernul Horthy nu a fost dispus să recurgă la intervenție militară pentru a face acest lucru.

    În primii ani, regimul Horthy a fost preocupat de încercările de puci ale lui Carol al IV-lea, pretendentul la tronul austro-ungar; de suprimarea continuă a comuniștilor; și de o criză migrațională declanșată de schimbările teritoriale de la Trianon. Deși au continuat să se țină alegeri oarecum libere, personalitatea lui Horthy și cea a premierilor săi aleși personal au dominat scena politică. Acțiunile guvernului au continuat să se orienteze spre dreapta odată cu adoptarea unor legi antisemite. Iredentismul declarat fățiș de clasa politică maghiară a făcut ca vecinii Ungariei să se coalizeze în Mica Înțelegere, și ca urmare țara a gravitat economic și apoi și politic către Italia și Germania. Marea Criză Economică a exacerbat și mai mult situația, iar popularitatea politicienilor fasciști precum Gyula Gömbös și Ferenc Szálasi, care promiteau redresare economică și socială, a crescut.

    Agenda naționalistă a lui Horthy a atins apogeul în 1938 și 1940, când naziștii au răsplătit politica externă ferm pro-germană a Ungariei cu Primul și, respectiv, al Doilea Dictat de la Viena, readucând Ungariei prin presiuni diplomatice și amenințări cu războiul, teritoriile majoritar maghiare pierdute după Trianon, precum și alte teritorii majoritar românești, slovace și rutenești. În 1939, Ungaria a recâștigat și mai multe teritorii de la Cehoslovacia prin forță. Ungaria s-a alăturat oficial Puterilor Axei la 20 noiembrie 1940 și, în 1941, a participat la invazia Iugoslaviei, obținând o parte a fostelor sale teritorii din sud.

    Al Doilea Război Mondial (1941–1945)  Regatul Ungariei, 1941–44

    Ungaria a intrat oficial în al Doilea Război Mondial ca Putere a Axei la 26 iunie 1941, declarând război Uniunii Sovietice la cererea lui Hitler. Trupele maghiare au luptat pe Frontul de Est timp de doi ani. În ciuda unor succese timpurii,[52] guvernul maghiar a început să caute un pact secret de pace cu Aliații, după ce Armata a II-a⁠(d) a suferit pierderi catastrofale pe râul Don⁠(d) în ianuarie 1943. Aflând despre dezertarea planificată, trupele germane au ocupat Ungaria la 19 martie 1944 pentru a garanta obediența lui Horthy. În octombrie, pe măsură ce frontul sovietic se apropia și guvernul maghiar depunea eforturi suplimentare pentru a se retrage din război, trupele germane l-au înlăturat pe Horthy și au instalat un guvern-marionetă al partidului fascist al Crucilor cu Săgeți condus de Szálasi.[52] Szálasi a angajat toate capacitățile țării în serviciul mașinii de război germane. Până în octombrie 1944, sovieticii și românii au ajuns la râul Tisa și, în ciuda unor pierderi, au reușit să încercuiască și să asedieze Budapesta în decembrie.

     Femei evreice arestate pe strada Wesselényi din Budapesta în timpul Holocaustului, c. 20–22 octombrie 1944

    Ungaria a participat⁠(d) la Holocaust și prin guvernul antisemit al lui Horthy,[a] dar regimul Crucilor cu Săgeți a fost mult mai sângeros.[55][56] În timpul ocupației germane din mai-iunie 1944, poliția maghiară a deportat aproape 440.000 de evrei, în principal la Auschwitz. Aproape toți au fost uciși.[57][58] Diplomatul suedez Raoul Wallenberg a reușit să salveze un număr considerabil de evrei maghiari dându-le pașapoarte suedeze.[59] Rezső Kasztner, unul dintre liderii Comitetului Ungar de Ajutor și Salvare, a mituit ofițeri superiori SS, precum Adolf Eichmann, pentru a le permite unor evrei să scape.[60][61][62]

     Podul cu Lanțuri Széchenyi și Castelul Buda în ruine după al Doilea Război Mondial (1946)

    Războiul a lăsat Ungaria devastată, distrugând peste 60% din economie și provocând pierderi semnificative de vieți omenești⁠(d). Pe lângă cei peste 600.000 de evrei maghiari uciși,[63] până la 280.000[64][65] alți maghiari au fost victimele violurilor, omorurilor, execuțiilor și deportărilor pentru muncă forțată efectuate de Cehoslovacia,[66][67][68][69][70][71] Armata Roșie sovietică,[72][73][74] și Iugoslavia.[75]

    La 13 februarie 1945, Budapesta a capitulat; până în aprilie, trupele germane au părăsit țara, care a intrat sub ocupație militară sovietică. 200.000 de maghiari au fost expulzați din Cehoslovacia în schimbul a 70.000 de slovaci care trăiau în Ungaria. 202.000 de etnici germani au fost expulzați în Germania,[76] iar prin tratatele de pace de la Paris din 1947, Ungaria a fost readusă la granițele sale de după Trianon.

    Comunismul (1945–1989)

    După înfrângerea Germaniei naziste, Ungaria a devenit un stat satelit al Uniunii Sovietice. Conducerea sovietică l-a ales pe Mátyás Rákosi în fruntea stalinizării țării, iar Rákosi a condus de facto Ungaria între 1949 și 1956. Politicile guvernului de militarizare, industrializare, colectivizare și despăgubiri de război au dus la o scădere severă a nivelului de trai. Imitând KGB-ul lui Stalin, guvernul Rákosi a înființat o poliție politică secretă, ÁVH, pentru a impune noul regim. În epurările care au urmat, aproximativ 350.000 de foști oficiali și de intelectuali au fost închiși sau executați între 1948 și 1956.[77] Mulți liber-gânditori, democrați și demnitari din epoca Horthy au fost arestați în secret și internați extrajudiciar în Gulaguri interne și în străinătate. Aproximativ 600.000 de maghiari au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, unde au murit cel puțin 200.000.[78]

     Un tanc sovietic distrus la Budapesta în timpul Revoluției din 1956 ; Omul anului al revistei Time pentru 1956 a fost luptătorul maghiar pentru libertate

    După moartea lui Stalin în 1953, Uniunea Sovietică a urmat un program de destalinizare⁠(d) neprielnic pentru Rákosi, care a fost destituit. Relaxarea politică ce a urmat a adus ascensiunea lui Imre Nagy la funcția de premier și interesul crescând al studenților și intelectualilor pentru viața politică. Nagy a promis liberalizarea pieței și deschiderea politică, în timp ce Rákosi se opunea cu fermitate ambelor. Rákosi a reușit în cele din urmă să-l discrediteze pe Nagy și să-l înlocuiască cu comunistul mai conservator Ernő Gerő. Ungaria a aderat la Pactul de la Varșovia în mai 1955, pe măsură ce nemulțumirea societății față de regim creștea. După ce poliția secretă și soldații sovietici au tras asupra demonstranților pașnici la mitingurile din toată țara din 23 octombrie 1956, protestatarii au ieșit în stradă la Budapesta, declanșând Revoluția din 1956. În efortul de a potoli haosul, Nagy a revenit ca premier, a promis alegeri libere și a scos Ungaria din Pactul de la Varșovia.

    Violențele au continuat însă, și au apărut miliții revoluționare împotriva Armatei Sovietice și AVH-ului; cei aproximativ 3.000 de opozanți au luptat împotriva tancurilor sovietice folosind cocktail-uri Molotov și pistoale-mitralieră. Deși avantajul numeric și tehnic al sovieticilor era imens, aceștia au suferit pierderi grele, iar până la 30 octombrie 1956, majoritatea trupelor sovietice s-au retras din Budapesta în zona rurală. Pentru o vreme, conducerea sovietică nu a fost sigură cum să răspundă la evoluțiile din Ungaria, dar în cele din urmă a decis să intervină pentru a preveni destabilizarea blocului sovietic. Pe 4 noiembrie, au intrat în țară din Uniunea Sovietică întăriri de peste 150.000 de militari și 2.500 de tancuri.[79] Aproape 20.000 de maghiari au fost uciși opunându-se intervenției, în timp ce alți 21.600 au fost închiși ulterior din motive politice. Aproximativ 13.000 au fost internați și 230 au fost judecați și executați. Nagy a fost judecat în secret, găsit vinovat, condamnat la moarte și executat prin spânzurare în iunie 1958. Deoarece granițele au fost deschise pentru scurt timp, aproape un sfert de milion de oameni au fugit din țară până în momentul în care revoluția a fost înăbușită.[80]

    Epoca lui Kádár (1956–1988)  János Kádár, secretar general al MSZMP, Partidul Socialist Muncitoresc Maghiar⁠(d) (1956–1988)

    După o a doua perioadă, mai scurtă, de ocupație militară sovietică, János Kádár, fostul ministru de stat al lui Nagy, a fost ales de conducerea sovietică să conducă noul guvern și să prezideze noul Partid Socialist Muncitoresc⁠(d) (MSzMP), aflat la guvernare. Kádár a normalizat rapid situația. În 1963, guvernul a acordat o amnistie generală și i-a eliberat pe majoritatea celor închiși pentru participarea lor activă la revoluție. Kádár a proclamat o nouă linie de politică, conform căreia oamenii nu mai erau obligați să-și declare loialitatea față de partid dacă acceptau în mod tacit regimul socialist ca pe un fapt al vieții. În multe discursuri, el și-a descris filosofia în cuvintele: „cei care nu sunt împotriva noastră sunt cu noi”. Kádár a introdus noi priorități ale planificării economiei, cum ar fi acordarea de loturi semnificative de teren privat fermierilor în cadrul sistemului fermelor colective (háztáji gazdálkodás). Nivelul de trai a crescut pe măsură ce bunurile de consum și producția de alimente au căpătat prioritate față de producția militară, care a fost redusă la o zecime din nivelurile dinainte de 1956.

    În 1968, Noul Mecanism Economic⁠(d) (NME) a introdus elemente de piață liberă în economia socialistă. Din anii 1960 până la sfârșitul anilor 1980, Ungaria a fost adesea menționată drept „cea mai fericită baracă” din Blocul Răsăritean. În ultima parte a Războiului Rece, PIB-ul pe cap de locuitor al Ungariei ajunsese patrulea numai după Germania de Est, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică însăși.[81] Ca urmare a acestui nivel de trai relativ ridicat, a unei economii mai liberalizate, a unei prese mai puțin cenzurate și a drepturilor de călătorie mai puțin restricționate, Ungaria era în general considerată una dintre țările mai liberale din Europa Centrală în timpul comunismului. În anii 1980, totuși, nivelul de trai a scăzut din nou brusc din cauza unei recesiuni la nivel mondial⁠(d) la care sistemele comuniste nu au știut cum să răspundă.[82] Până la moartea lui Kádár, în 1989, Uniunea Sovietică era într-un declin abrupt, și o generație mai tânără de reformiști considera liberalizarea ca soluție la problemele economice și sociale.

    A treia republică (1989-prezent)  Ceremonia de semnare a acordului grupului de la Visegrád în februarie 1991

    Tranziția Ungariei de la comunism la democrație și capitalism (rendszerváltás, „schimbarea de regim”) a fost pașnică și determinată de stagnarea economică, presiunea politică internă și schimbarea relațiilor cu celelalte țări ale Pactului de la Varșovia. Deși MSzMP a început discuțiile la masa rotundă⁠(d) cu diferite grupări de opoziție în martie 1989, reînhumarea lui Imre Nagy ca martir revoluționar din iunie este considerată sfârșitul simbolic al comunismului în Ungaria. Peste 100.000 de oameni au participat la ceremonia de la Budapesta fără nicio intervenție semnificativă a guvernului, iar mulți vorbitori au cerut deschis trupelor sovietice să părăsească țara. Alegeri libere au avut loc în mai 1990⁠(d), iar Forumul Democrat Maghiar⁠(d), un important grup conservator de opoziție, a fost ales în fruntea unui guvern de coaliție. József Antall a devenit primul prim-ministru ales democratic după al Doilea Război Mondial.

    Odată cu eliminarea subvențiilor de stat și privatizarea rapidă în 1991, Ungaria a fost afectată de o recesiune economică severă. Măsurile de austeritate ale guvernului Antall s-au dovedit nepopulare, iar moștenitorul legal și politic al Partidului Comunist, Partidul Socialist, a câștigat alegerile ulterioare din 1994⁠(d). Această schimbare bruscă a peisajului politic s-a repetat în 1998⁠(d) și 2002⁠(d); în fiecare ciclu electoral, partidul de guvernare era înlăturat și fosta opoziție venea la putere. La fel ca majoritatea statelor europene post-comuniste, totuși, Ungaria a urmărit în linii mari o agendă integraționistă, aderând la⁠(d) NATO în 1999 și la Uniunea Europeană în 2004⁠(d). Ca membru NATO, Ungaria a fost implicată în războaiele din Iugoslavia.

    În 2006, au izbucnit mari proteste⁠(d) izbucnit după ce s-a dezvăluit că prim-ministrul Ferenc Gyurcsány a susținut într-un discurs cu ușile închise⁠(d) că partidul său „a mințit” pentru a câștiga recentele alegeri. Popularitatea partidelor de stânga a scăzut în urma revoltelor politice care au urmat, iar în 2010, Fidesz, partidul naționalist-conservator al lui Viktor Orbán, a fost ales⁠(d) cu o supermajoritate⁠(d) parlamentară. În consecință, legislativul a aprobat o nouă constituție, printre alte modificări guvernamentale și legale radicale. Deși aceste evoluții încă generează controverse, Fidesz și-a asigurat o a doua supermajoritate parlamentară în 2014⁠(d) și o a treia în 2018⁠(d).[83] Spre sfârșitul anilor 2010, Orbán s-a declarat adeptul unui concept numit „democrație iliberală”, un sistem în care libertățile individuale trec pe plan secund față de interesul statului. Încălcările drepturilor omului și regulilor statului de drept au adus țara sub atenția organizațiilor internaționale. În 2018, Parlamentul European a votat pentru a acționa împotriva Ungariei în condițiile articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană⁠(d), deși guvernul lui Orbán contestă acuzațiile.[84] Atitudinea prietenoasă cu regimurile autoritare din lume, în special cu cel din Rusia lui Vladimir Putin[85] au dus la o crescândă izolare diplomatică în cadrul Uniunii Europene în contextul invaziei rusești a Ucrainei în 2022, inclusiv o la îndepărtare a Ungariei de cel mai apropiat aliat al său, Polonia.[b][87]

    ^ a b c Kershaw, Stephen P. (2013). ^ a b c Scarre, Chris (2012). ^ Kelly, Christopher (2008). ^ Bóna, István (2001). „From Dacia to Transylvania: The Period of the Great Migrations (271–895); The Kingdom of the Gepids; The Gepids during and after the Hun Period”. În Köpeczi, Béla; Barta, Gábor; Makkai, László; Mócsy, András. History of Transylvania. Hungarian Research Institute of Canada (Distributed by Columbia University Press). ISBN 0-88033-479-7.  ^ Lajos Gubcsi, Hungary in the Carpathian Basin, MoD Zrínyi Media Ltd, 2011 ^ Skutsch, Carl, ed. (2005). ^ Luthar, Oto, ed. (2008). ^ Encyclopedia Americana. 24. 370: Grolier Incorporated. 2000.  ^ A Country Study: Hungary. Federal Research Division, Library of Congress. Accesat în 6 martie 2009.  ^ „Magyar (Hungarian) migration, 9th century”. Eliznik.org.uk. Arhivat din original la 6 octombrie 2008. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ Origins and Language. ^ Peter B. Golden, Nomads and their neighbours in the Russian steppe: Turks, Khazars and Qipchaqs, Ashgate/Variorum, 2003. ^ a b Stephen Wyley (30 mai 2001). „The Magyars of Hungary”. Geocities.com. Arhivat din original la 21 octombrie 2009. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ Peter Heather (2010). Empires and Barbarians: Migration, Development and the Birth of Europe. Pan Macmillan. p. 227. ISBN 978-0-330-54021-6.  ^ Attila Zsoldos, Saint Stephen and his country: a newborn kingdom in Central Europe: Hungary, Lucidus, 2001, p. 40 ^ Asia Travel Europe. „Hungaria Travel Information | Asia Travel Europe”. Asiatravel.com. Arhivat din original la 5 septembrie 2008. Accesat în 21 noiembrie 2008.  ^ Encyclopaedia Britannica, inc (2002). Encyclopedia Britannica. Encyclopaedia Britannica. ISBN 978-0-85229-787-2.  ^ „Marko Marelic: The Byzantine and Slavic worlds”. Korcula.net. Arhivat din original la 10 octombrie 2017. Accesat în 3 august 2017.  ^ „Hungary in American History Textbooks”. Hungarian-history.hu. Arhivat din original la 6 februarie 2009. Accesat în 3 august 2017.  ^ „Hungary, facts and history in brief”. Erwin.bernhardt.net.nz. Accesat în 3 august 2017.  ^ Ladislav Heka (octombrie 2008). „Hrvatsko-ugarski odnosi od sredinjega vijeka do nagodbe iz 1868. s posebnim osvrtom na pitanja Slavonije” [Croatian-Hungarian relations from the Middle Ages to the Compromise of 1868, with a special survey of the Slavonian issue]. Scrinia Slavonica (în croată). 8 (1): 152–173. ISSN 1332-4853. Accesat în 16 octombrie 2011.  ^ Miklós Molnár (2001). A Concise History of Hungary. Cambridge University Press. p. 46. ISBN 978-0-521-66736-4.  ^ „Hungarianhistory.com” (PDF). Accesat în 25 noiembrie 2010.  ^ The Mongol invasion: the last Arpad kings, Encyclopædia Britannica – "The country lost about half its population, the incidence ranging from 60 percent in the Alföld (100 percent in parts of it) to 20 percent in Transdanubia; only parts of Transylvania and the northwest came off fairly lightly." ^ Autonomies in Europe and Hungary. ^ cs. „National and historical symbols of Hungary”. Nemzetijelkepek.hu. Arhivat din original la 29 iulie 2008. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ Pál Engel (2005). Realm of St. Stephen: A History of Medieval Hungary. I.B.Tauris. p. 109. ISBN 978-1-85043-977-6.  ^ a b „Hungary – Britannica Online Encyclopedia”. Britannica.com. Accesat în 21 noiembrie 2008.  ^ „Hungary – The Bibliotheca Corviniana Collection: UNESCO-CI”. Portal.unesco.org. Arhivat din original la 18 martie 2008. Accesat în 21 noiembrie 2008.  ^ „Hungary – Renaissance And Reformation”. Countrystudies.us. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ „A Country Study: Hungary”. Geography.about.com. Arhivat din original la 8 iulie 2012. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ Laszlo Kontler, "A History of Hungary" p. 145 ^ Inalcik Halil: "The Ottoman Empire" ^ Géza Dávid; Pál Fodor (2007). Ransom Slavery Along the Ottoman Borders: (Early Fifteenth – Early Eighteenth Centuries). BRILL. p. 203. ISBN 978-90-04-15704-0.  ^ Csepeli, Gyorgy (2 iunie 2009). „The changing facets of Hungarian nationalism – Nationalism Reexamined | Social Research | Find Articles at BNET”. Findarticles.com. Arhivat din original la 9 iulie 2012. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ „Ch7 A Short Demographic History of Hungary” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 4 februarie 2011. Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ Paul Lendvai (2003). The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat. C. Hurst & Co. Publishers. p. 152. ISBN 978-1-85065-673-9.  ^ Peter N Stearns, The Oxford encyclopedia of the modern world, Volume 4, Oxford University Press, 2008, p. 64 ^ Géza Jeszenszky: From "Eastern Switzerland" to Ethnic Cleansing, address at Duquesne History Forum, 17 November 2000, The author is former Ambassador of Hungary to the United States and was Foreign Minister in 1990 – 1994. ^ Laszlo Peter, Martyn C. Rady, Peter A. Sherwood: Lajos Kossuth sas word...: papers delivered on the occasion of the bicentenary of Kossuth's birth (page 101) ^ Kinga Frojimovics (1999). Jewish Budapest: Monuments, Rites, History. Central European University Press. p. 67. ISBN 978-963-9116-37-5.  ^ Glenn E. Torrey (2011), The Romanian Battlefront in World War I (în engleză), University Press of Kansas  ^ François Bugnion (2003). The International Committee of the Red Cross and the Protection of War Victims. Macmillan Education. ISBN 978-0-333-74771-1.  ^ Miklós Molnár (2001). A Concise History of Hungary. Cambridge University Press. p. 262. ISBN 978-0-521-66736-4.  ^ Western Europe: Challenge and Change. ABC-CLIO. 1990. pp. 359–360. ISBN 978-1-57607-800-6.  ^ Martin Kitchen (2014). Europe Between the Wars. Routledge. p. 190. ISBN 9781317867531.  ^ Ignác Romsics (2002). Dismantling of Historic Hungary: The Peace Treaty of Trianon, 1920 Issue 3 of CHSP Hungarian authors series East European monographs. Social Science Monographs. p. 62. ISBN 9780880335058.  ^ Dixon J. C. Defeat and Disarmament, Allied Diplomacy and Politics of Military Affairs in Austria, 1918–1922. ^ Sharp A. The Versailles Settlement: Peacemaking after the First World War, 1919–1923[nefuncțională]. ^ Macartney, C. A. (1937). Hungary and her successors: The Treaty of Trianon and Its Consequences 1919–1937. Oxford University Press.  ^ Bernstein, Richard (9 august 2003). „East on the Danube: Hungary's Tragic Century”. The New York Times. Accesat în 15 martie 2008.  ^ a b J. Lee Ready (1995), World War Two. ^ „Why It Matters That Hungary's Prime Minister Denounced His Country's Role in the Holocaust”, Smithsonian Magazine, accesat în 23 martie 2022  ^ „79 de ani de la masacrele de la Treznea și Ip. Printre cele mai mari tragedii românești”, www.evenimentulistoric.ro, accesat în 23 martie 2022  ^ Mike Thomson (13 noiembrie 2012). „Could the BBC have done more to help Hungarian Jews?”. BBC (British broadcasting service). the BBC broadcast every day, giving updates on the war, general news and opinion pieces on Hungarian politics. But among all these broadcasts, there were crucial things that were not being said, things that might have warned thousands of Hungarian Jews of the horrors to come in the event of German occupation. A memo setting out policy for the BBC Hungarian Service in 1942 states: "We shouldn't mention the Jews at all". By 1943, the BBC Polish Service was broadcasting the exterminations. And yet his policy of silence on the Jews was followed until the German invasion in March 1944. After the tanks rolled in, the Hungarian Service did then broadcast warnings. But by then it was too late "Many Hungarian Jews who survived the deportations claimed that they had not been informed by their leaders, that no one had told them. But there's plenty of evidence that they could have known," said David Cesarani, professor of history at Royal Holloway, University of London.  ^ „Auschwitz: Chronology”. Ushmm.org. Accesat în 13 februarie 2013.  ^ Herczl, Moshe Y. Christianity and the Holocaust of Hungarian Jewry (1993) online ^ „The Holocaust in Hungary”. United States Holocaust Memorial Museum; Holocaust Encyclopedia.  ^ Alfred de Zayas "Raoul Wallenberg" in Dinah Shelton Encyclopedia of Genocide (Macmillan Reference 2005, vol. 3) ^ Braham, Randolph (2004): Rescue Operations in Hungary: Myths and Realities, East European Quarterly 38(2): 173–203. ^ Bauer, Yehuda (1994): Jews for Sale?, Yale University Press. ^ Bilsky, Leora (2004): Transformative Justice: Israeli Identity on Trial (Law, Meaning, and Violence), University of Michigan Press. ^ Bridge, Adrian (5 septembrie 1996). „Hungary's Jews Marvel at Their Golden Future”. The Independent. Accesat în 20 aprilie 2009.  ^ Prauser, Steffen; Rees, Arfon (decembrie 2004). „The Expulsion of 'German' Communities from Eastern Europe at the end of the Second World War” (PDF). San Domenico, Florence: European University Institute. Arhivat din original (PDF) la 1 octombrie 2009. Accesat în 5 august 2013.  ^ „www.hungarian-history.hu”. Hungarian-history.hu. Arhivat din original la 28 mai 2016. Accesat în 3 august 2017.  ^ University of Chicago. ^ Istvan S. Pogany (1997). Righting Wrongs in Eastern Europe. Manchester University Press. p. 202. ISBN 978-0-7190-3042-0.  ^ Alfred J. Rieber (2000). Forced Migration in Central and Eastern Europe, 1939–1950. Psychology Press. p. 50. ISBN 978-0-7146-5132-3. A presidential decree imposing an obligation on individuals not engaged in useful work to accept jobs served as the basis for this action. As a result, according to documentation in the ministry of foreign affairs of the USSR, approximately 50,000 Hungarians were sent to work in factories and agricultural enterprises in the Czech Republic.  ^ Canadian Association of Slavists, Revue canadienne des slavistes, Volume 25, Canadian Association of Slavists., 1983 ^ S. J. Magyarody, The East-central European Syndrome: Unsolved conflict in the Carpathian Basin, Matthias Corvinus Pub., 2002 ^ Anna Fenyvesi (2005). Hungarian Language Contact Outside Hungary: Studies on Hungarian as a Minority Language. John Benjamins Publishing. p. 50. ISBN 978-90-272-1858-2.  ^ Norman M. Naimark (1995). The Russians in Germany: A History of the Soviet Zone of Occupation, 1945–1949. Harvard University Press. p. 70. ISBN 978-0-674-78405-5.  ^ László Borhi (2004). Hungary in the Cold War, 1945–1956: Between the United States and the Soviet Union. Central European University Press. p. 57. ISBN 978-963-9241-80-0.  ^ Richard Bessel; Dirk Schumann (2003). Life After Death: Approaches to a Cultural and Social History of Europe During the 1940s and 1950s. Cambridge University Press. p. 142. ISBN 978-0-521-00922-5.  ^ Tibor Cseres (1993). Titoist Atrocities in Vojvodina, 1944–1945: Serbian Vendetta in Bácska. Hunyadi Pub. ISBN 978-1-882785-01-8.  ^ Alfred de Zayas "A Terrible Revenge" (Palgrave/Macmillan 2006) ^ „Granville/ frm” (PDF). Accesat în 20 septembrie 2009.  ^ „Hungary's 'forgotten' war victims”. BBC News. 7 noiembrie 2009. Accesat în 4 februarie 2010.  ^ Findley, Carter V., and John Rothney. ^ "Hungary's 1956 brain drain", BBC News, 23 October 2006 ^ Maddison, Angus (2006). The world economy. OECD Publishing. p. 185. ISBN 978-92-64-02261-4. The world economy. OECD Publishing. p. 185. ISBN 978-92-64-02261-4. ^ Watkins, Theyer. „Economic History and the Economy of Hungary”. sjsu.edu. San José State University Department of Economics. Arhivat din original la 7 decembrie 2014. Accesat în 6 august 2014.  ^ Krekó, Péter and Juhász, Attila, The Hungarian Far Right: Social Demand, Political Supply, and International Context (Stuttgart: ibidem Verlag, 2017), ISBN: 978-3-8382-1184-8. online review ^ Rankin, Jennifer (12 septembrie 2018). „MEPs vote to pursue action against Hungary over Orbán crackdown”. the Guardian (în engleză). Accesat în 24 septembrie 2018.  ^ Boris Kalnoky (30 octombrie 2019), „Putin și Orbán, salvatorii creștinismului”, DW.COM, accesat în 22 martie 2022  ^ Octavian Milewski (17 noiembrie 2020), „Polonia și Ungaria pun pe jar Europa. De ce își taie Varșovia craca de sub picioare”, RFI, accesat în 17 noiembrie 2020  ^ „Új barátság kezdődik: Varsó Bukarestre cserélte Budapestet”, Nepszava.hu/3149431_varso-romania-orban-putyin, accesat în 22 martie 2022 


    Eroare la citare: Există etichete <ref> pentru un grup numit „lower-alpha”, dar nu și o etichetă <references group="lower-alpha"/>

    Read less

Phrasebook

Buna ziua
Szia
Lume
Világ
Salut Lume
Helló Világ
Mulțumesc
Köszönöm
La revedere
Viszontlátásra
da
Igen
Nu
Nem
Ce mai faci?
Hogy vagy?
Bine, mulțumesc
Köszönöm, jól
Cât face?
Mennyibe kerül?
Zero
Nulla
unu
Egy

Where can you sleep near Ungaria ?

Booking.com
487.355 visits in total, 9.187 Points of interest, 404 Destinations, 40 visits today.