Figurină sculptată în lemn de stejar găsită în Willemstad (4500 î.e.n.)

Preistoria zonei care este acum Țările de Jos a fost în mare parte modelată de mare și de râurile care au schimbat constant geografia câmpiei joase. Cele mai vechi urme umane (Neanderthal) au fost găsite în soluri mai înalte, lângă Maastricht, din ceea ce se crede că ar fi perioada de aproximativ acum 250.000 de ani.[1] La sfârșitul epocii glaciare⁠(d), cultura nomadă Hamburg din paleoliticul superior târziu (aproximativ 13.000–10.000 î.e.n.) vâna reni în zonă, folosind sulițe, dar cultura Ahrensburg⁠(d) de mai târziu (aproximativ 11.200–9500 î.e.n.) folosea arcul și săgețile⁠(d). Din triburile mesolitice asemănătoare maglemosienilor⁠(d) (c. 8000 î.e.n.), cea mai veche canoe⁠(d) din lume a fost găsită în Drenthe.[2]

Vânătorii-culegători indigeni din mezoliticul târziu din cultura Swifterbant⁠(d) (aproximativ 5600 î.e.n.) erau legați de cultura Ertebølle din sudul Scandinaviei și era strâns legată de râurile și de apele deschise.[3] Între 4800 și 4500 î.e.n., poporul Swifterbant a început să copieze din cultura ceramicii liniare⁠(d) învecinată practica creșterii animalelor⁠(d), iar între 4300 și 4000 î.e.n., și practica agriculturii.[4] Cultura Funnelbeaker (c. 4300–2800 î.e.n.), care este legată de cultura Swifterbant, a ridicat dolmenele, monumente funerare mari de piatră găsite în Drenthe. A existat o tranziție rapidă și lină de la cultura agricolă Funnelbeaker la cultura pastorală paneuropeană a ceramicii cordate⁠(d) (c. 2950 î.e.n.). În sud-vest, cultura Seine-Oise-Marne⁠(d) — care era legată de cultura Vlaardingen⁠(d) (aproximativ 2600 î.e.n.), o cultură aparent mai primitivă a vânătorilor-culegători — a supraviețuit până în perioada neolitică, până când și ea a fost înlocuită de cultura ceramicii cordate. Pentru cultura ulcioarelor campaniforme⁠(d) care a urmat acesteia (2700–2100 î.e.n.) au fost postulate mai multe regiuni de origine, în special Peninsula Iberică, Țările de Jos și Europa Centrală.[5] Aceasta a introdus prelucrarea metalelor (cupru, aur și, mai târziu, bronz) și a deschis rute comerciale internaționale nemaivăzute până acum, fapt reflectat în descoperirile de artefacte de cupru⁠(d), deoarece metalul acesta nu se găsește în mod normal în solul Țărilor de Jos. Numeroase descoperiri de obiecte rare de bronz sugerează că Drenthe era chiar un centru comercial în epoca bronzului (2000–800 î.e.n.). Cultura ulcioarelor campaniforme a evoluat la nivel local în cultura ulcioarelor cu sârmă ghimpată (2100–1800 î.e.n.) și mai târziu în cultura Elp⁠(d) (c. 1800–800 î.e.n.), [6] o cultură arheologică din Epoca Bronzului Mijlociu având drept caracteristică ceramica de pământ⁠(d) de calitate scăzută. Faza inițială a culturii Elp a fost caracterizată de tumuli (1800–1200 î.e.n.) în strânsă legătură cu tumulii contemporani din nordul Germaniei și din Scandinavia, și se pare că era legată și de cultura Tumulus⁠(d) din Europa Centrală. Faza ulterioară a fost cea de incinerare a morților și de plasare a cenușei lor în urne care erau apoi îngropate pe câmpuri, urmând obiceiurile culturii câmpurilor de urne⁠(d) (1200–800 î.e.n.). Regiunea de sud a devenit dominată de cultura Hilversum⁠(d) aferentă (1800–800 î.e.n.), care se pare că a moștenit legăturile culturale cu Marea Britanie pe care le întrețina cultura anterioară a ulcioarelor cu sârmă ghimpată.

 

Din anul 800 î.e.n., cultura celtică Hallstatt din Epoca Fierului⁠(d) a devenit influentă, înlocuind cultura Hilversum⁠(d). Minereul de fier a adus o oarecare prosperitate și a fost disponibil în toată țara, inclusiv fierul de mlaștină⁠(d). Fierarii⁠(d) călătoreau din așezare în așezare cu bronz și fier, fabricând unelte la cerere. Mormântul regelui din Oss⁠(d) (700 î.e.n.) a fost găsit într-o movilă funerară, cea mai mare de acest fel din Europa de Vest și care conținea o sabie de fier cu o incrustație de aur și coral.

Deteriorarea climei din Scandinavia în jurul anului 850 î.e.n. a continuat și s-a accentuat în jurul anului 650 î.e.n. și este posibil să fi declanșat migrația triburilor germanice din nord. Până când această migrație a fost completă, în jurul anului 250 î.e.n., au apărut câteva grupuri culturale și lingvistice generale.[7][8] Ingaevonii⁠(d) germanici de la Marea Nordului⁠(d) locuiau în partea de nord a Țărilor de Jos. Ei au evoluat mai târziu în frisi⁠(d) și în primii saxoni.[8] O a doua grupare, germanicii de pe Weser-Rin⁠(d) (sau istvaeonii⁠(d) ), s-a extins de-a lungul Rinului mijlociu și Weserului și a locuit în Țările de Jos la sud de marile râuri. Acest grup era alcătuit din triburi care se vor dezvolta în cele din urmă în francii saliani⁠(d).[8] De asemenea, cultura celtică La Tène (aproximativ 450 î.e.n. până la cucerirea romană) s-a extins pe o arie largă, inclusiv în zona de sud a Țărilor de Jos. Unii cercetători au speculat că chiar și o a treia identitate etnică și limbă, nici germanică, nici celtică, a supraviețuit în Țările de Jos până în perioada romană, manifestându-se prin cultura Nordwestblock⁠(d) de epoca fierului,[9][10] care în cele din urmă a fost absorbită de celții din sud și de popoarele germanice din est.

 

Frontiera Rinului în jurul anului 70 e.n.

Primul autor care a descris coasta Olandei și a Flandrei a fost geograful grec Pytheas, care a consemnat în c. 325 î.e.n. că în aceste regiuni „au murit mai mulți oameni în lupta împotriva apei decât în lupta împotriva oamenilor”.[11] În timpul războaielor galice, zona de la sud și vest de Rin a fost cucerită de forțele romane sub conducerea lui Iulius Cezar din 57 î.e.n. până în 53 î.e.n.[10] Cezar descrie două triburi celtice principale care trăiau în ceea ce este acum sudul Țărilor de Jos: Menapii⁠(d) și Eburones⁠(d). Rinul a devenit granița de nord a Romei în jurul anului 12 e.n. De-a lungul Limesului Germanic⁠(d) au apărut orașe notabile: Nijmegen și Voorburg⁠(d). În prima perioadă a Galliei Belgica, zona de la sud de Limes a devenit parte a provinciei romane Germania Inferior. Zona de la nord de Rin, locuită de frisii, a rămas în afara stăpânirii romane (dar nu în afara prezenței și controlului acestora), în timp ce triburile germanice de graniță ale batavilor⁠(d) și cananefaților⁠(d) au luptat în cavaleria romană⁠(d).[12] Batavii s-au ridicat împotriva romanilor în rebeliunea batavă din 69 e.n., dar au fost în cele din urmă învinși. Batavii s-au contopit mai târziu cu alte triburi în confederația francilor saliani, a căror identitate a apărut în prima jumătate a secolului al treilea.[13] Francii saliani apar în textele romane atât ca aliați, cât și ca dușmani. Au fost forțați de confederația saxonilor din est să treacă peste Rin pe teritoriul roman în secolul al IV-lea. De la noua lor bază din Flandra de Vest și din sud-vestul Țărilor de Jos, ei atacau Canalul Mânecii. Forțele romane au pacificat regiunea, dar nu i-au izgonit pe franci, care au continuat să fie temuți cel puțin până în vremea lui Iulian Apostatul (358) atunci când francii saliani au fost lăsați să se stabilească ca foederati în Texandria⁠(d).[13] S-a postulat că, după deteriorarea condițiilor climatice și retragerea romanilor, Frisii⁠(d) au dispărut ca Laeti⁠(d) în c. 296, lăsând teritoriile de coastă în mare parte nepopulate pentru următoarele două secole. [14] Cu toate acestea, săpăturile recente din Kennemerland⁠(d) arată indicii clare ale unei locuiri permanente.[15][16]

 

Francii, frisii și saxonii (anii 710 e.n.) cu Traiecturm⁠(d) și Dorestad la mijloc

După ce guvernarea romană din zonă s-a prăbușit, francii și-au extins teritoriile în numeroase regate. În anii 490, Clovis I cucerise și unise toate aceste teritorii din sudul Țărilor de Jos într-un singur regat franc, iar de acolo și-a continuat cuceririle în Galia. În timpul acestei expansiuni, francii care migrau spre sud au adoptat în cele din urmă limba latină vulgară a populației locale.[8] Diviziunea culturală s-a adâncit din ce în ce maimult, francii rămași în patria lor inițială din nord (adică sudul Țărilor de Jos și Flandra) continuând să vorbească franca veche⁠(d), care până în secolul al IX-lea a evoluat în francona inferioară veche⁠(d) sau neerlandeza veche.[8] Prin urmare, a apărut o graniță între limba franceză și cea neerlandeză.[8][17]

 

Expansiunea francă (481–870 e.n.)

La nord de franci, condițiile climatice s-au îmbunătățit și, în timpul Perioadei Migrațiilor, saxonii, anglii strâns înrudiți cu aceștia, iuții și Frisii⁠(d) au colonizat teritoriile de pe coastă. [18] Mulți dintre aceștia au trecut în Anglia și au ajuns să fie cunoscuți ca anglo-saxoni, dar cei care au rămas aveau să fie numiți frizoni, iar limba lor frizonă, după țara care a fost odată locuită de frisii.[18] Frizona a fost vorbită de-a lungul întregii coaste de sud a Mării Nordului și este încă limba cea mai strâns înrudită cu engleza dintre limbile vii ale Europei continentale. Până în secolul al VII-lea, a apărut un Regat Frizon (650–734) sub regii Aldegisel⁠(d) și Redbad, cu centrul în Traiectum⁠(d) (Utrecht),[18][19] în timp ce Dorestad era un târg înfloritor.[20][21] De prin 600 și până în jurul anului 719, orașele au fost adesea disputate între frizoni și franci. În 734, la bătălia de la Boarn, frizonii au fost înfrânți după o serie de războaie⁠(d). Cu aprobarea francilor, misionarul anglo-saxon⁠(d) Willibrord i-a convertit pe frizoni la creștinism. El a înființat Arhiepiscopia de Utrecht⁠(d) și a devenit episcop al frizonilor. Cu toate acestea, succesorul său Bonifaciu a fost ucis de frizoni în Dokkum, în 754.

Imperiul Carolingian franc s-a modelat după Imperiul Roman și a controlat o mare parte din Europa de Vest. Cu toate acestea, în 843, a fost împărțit în trei părți — Francia Răsăriteană, de Mijloc și Occidentală. Cea mai mare parte din Țările de Jos actuale au devenit parte a Franciei de Mijloc, care era un regat slab și subiectul a numeroase împărțiri și încercări de anexare de către vecinii săi mai puternici. A cuprins teritorii din Frisia⁠(d) în nord până la Regatul Italiei în sud. În jurul anului 850, Lothar I al Franciei de Mijloc l-a recunoscut pe vikingul Rorik din Dorestad⁠(d) drept domnitori al celei mai mari părți a Frisiei.[22] Când regatul Franciei de Mijloc a fost împărțit în 855, ținuturile de la nord de Alpi au trecut în mâinile lui Lothar al II-lea⁠(d) și ulterior au fost botezate Lotharingia. După ce acesta a murit în 869, Lotharingia a fost împărțită în Lotharingia Superioară și Inferioară, ultima parte cuprinzând Țările de Jos, care din punct de vedere tehnic au devenit parte a Franciei Răsăritene în 870, deși era efectiv sub controlul vikingilor, care efectuau raiduri asupra orașelor frizone și france lipsite de apărare situate pe coasta Frisiei și de-a lungul râurilor. În jurul anului 879, o altă expediție vikingă condusă de Godfrid, duce de Frisia⁠(d), a atacat ținuturile Frisiei. Raidurile vikingilor au slăbit influența nobililor francezi și germani în zonă. Rezistența față de vikingi, dacă a existat, a venit din partea nobililor locali, care își câștigau astfel reputația, ceea ce stat la originea dezintegrării Lotharingiei Inferioare în state semi-independente. Unul dintre acești nobili locali a fost Gerolf al Olandei⁠(d), care și-a asumat domnia în Frisia după ce a ajutat la asasinarea lui Godfrid, iar dominația vikingă a luat sfârșit.

 

Un mormânt medieval al cavalerului brabanțian Arnold van der Sluijs

Sfântul Imperiu Roman (statul succesor al Franciei Răsăritene și apoi și al Lotharingiei) a dominat o mare parte din Țările de Jos în secolele al X-lea și al XI-lea, dar nu a fost capabil să mențină unitatea politică. Puternicii nobili locali și-au transformat orașele, comitatele și ducatele în regate personale care nu simțeau prea multe obligații față de împărat. Olanda, Hainaut, Flandra, Gelre, Brabant și Utrecht se aflau aproape continuu într-o stare de război sau în uniuni personale formate în mod paradoxal. Limba și cultura celor mai mulți dintre locuitorii comitatului Olanda erau inițial frizone⁠(d). Pe măsură ce colonizarea francă a progresat din Flandra și Brabant, zona a devenit rapid vorbitoare de franconă de jos veche⁠(d). Restul Frisiei⁠(d) din nord (astăzi, Friesland și Groningen) a continuat să-și mențină independența și a avut propriile instituții (numite în mod colectiv „libertatea Frisiei⁠(d)”), care respingeau impunerea sistemului feudal.

În preajma anului 1000, datorită mai multor dezvoltări în agricultură, economia a început să se dezvolte într-un ritm rapid, iar productivitatea mai mare a permis țăranilor să cultive mai multe pământuri sau să devină meșteșugari. Orașele au crescut în jurul mănăstirilor și castelelor, iar în aceste zone urbane a început să se dezvolte o clasă de mijloc mercantilă, în special în Flandra și mai târziu și în Brabant. Orașele bogate au început să cumpere anumite privilegii⁠(d) de la suveran. În practică, aceasta a însemnat că Bruges și Anvers au devenit republici cvasi-independente de sine stătătoare și că aveau să se dezvolte ulterior în unele dintre cele mai importante orașe și porturi din Europa.

Pe la 1100, țăranii din Flandra și Utrecht au început să dreneze și să cultive terenuri mlăștinoase nelocuite din vestul Țărilor de Jos, făcând posibilă apariția comitatului Olandei ca centru de putere. Titlul de conte de Olanda a fost disputat în Războaiele Cârligului și Codului⁠(d) (în neerlandeză Hoekse en Kabeljauwse twisten) între 1350 și 1490. Facțiunea Codului era formată din orașele mai progresiste, în timp ce facțiunea Cârligului era formată din nobilii conservatori. Acești nobili l-au invitat pe ducele Filip cel Bun al Burgundiei – care era și conte de Flandra – să cucerească Olanda.

Țările de Jos Spaniole

 

Bătălia de 4 Zile⁠(d), 1–4 iunie 1666 (al Doilea Război Anglo-Neerlandez) de Pieter Cornelisz van Soest⁠(d)

 

Țările de Jos la sfârșitul secolului al XIV-lea

 

Willem I, principe de Orania, conducător al Răscoalei Olandeze, de Adriaen Thomasz. Key⁠(d)

Cele mai multe dintre feudele imperiale și franceze⁠(d) din ceea ce sunt acum Țările de Jos și Belgia au fost unite într-o uniune personală de Filip cel Bun, duce de Burgundia, în 1433. Casa de Valois-Burgundia⁠(d) și moștenitorii lor Habsburgi aveau să domine Țările de Jos în perioada 1384–1581. Înainte de unificarea burgundă, neerlandezii se identificau prin orașul în care locuiau sau prin ducatul sau comitatul lor local. Perioada burgundă este momentul în care a început drumul către ideea de o națiune comună. Noii conducători au apărat interesele comerciale olandeze, care apoi s-au dezvoltat rapid. Flotele comitatului Olandei au învins de mai multe ori flotele Ligii Hanseatice. Amsterdamul a crescut, și în secolul al XV-lea a devenit principalul port comercial din Europa pentru cereale din Regiunea Baltică. Amsterdam distribuia cereale în marile orașe din Belgia, nordul Franței și Anglia. Acest comerț era vital pentru că Țările de Jos nu mai puteau produce suficiente cereale pentru a se hrăni. Asanarea mlaștinilor a făcut ca turba din fostele zone umede să se reducă la un nivel prea scăzut pentru ca asanarea să poată fi menținută.

Sub Habsburgi, Carol al V-lea, conducător al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, toate feudele din actuala regiune a Țărilor de Jos au fost unite în Cele Șaptesprezece Provincii, care includeau și cea mai mare parte a Belgiei și Luxemburgului actuale, și unele teritorii adiacente din ceea ce este astăzi Franța și Germania. În 1568, sub Filip al II-lea, a început Războiul de 80 de Ani între provincii și puterea spaniolă. Nivelul de ferocitate manifestat de ambele părți este sugerat din raportul unui cronicar olandez:[23]

De mai multe ori au fost văzuți bărbați spânzurându-și propriii frați, care fuseseră luați prizonieri în rândurile inamicului. . . Un spaniol încetase să mai fie om în ochii lor. Odată, un chirurg de la Veer a tăiat inima unui prizonier spaniol, a bătut-o în cuie pe prova unui vas și i-a invitat pe orășeni să vină și să-și prindă dinții în ea, ceea ce mulți au făcut cu o satisfacție sălbatică.

Ducele de Alba a încercat fără milă să suprime mișcarea protestantă din Țările de Jos. Neerlandezii erau „arși, sugrumați, decapitați sau îngropați de vii” de al său „Consiliu al Sângelui” și de soldații săi spanioli. Capetele tăiate și cadavrele decapitate au fost expuse de-a lungul străzilor și drumurilor pentru a teroriza și supune populația. Alba s-a lăudat că a executat 18.600 de oameni,[24][25] dar această cifră nu-i include pe cei care au pierit în război și de foamete.

Primul mare asediu a fost efortul lui Alba de a captura Haarlem și, prin urmare, de a tăia Olanda în două. A durat din decembrie 1572 până în vara următoare, când haarlemenii s-au predat în cele din urmă la 13 iulie, la promisiunea că orașul va fi scutit de prădăciuni. A fost o prevedere pe care Don Fadrique⁠(d) nu a putut să o onoreze, după ce soldații săi s-au revoltat, furioși din cauza neplății soldei și a condițiilor mizerabile pe care le-au îndurat în lunile lungi și reci ale campaniei.[26] La 4 noiembrie 1576, tercios⁠(d) spanioli au capturat Antwerpen și l-au supus celui mai crunt jaf din istoria Țărilor de Jos. Cetățenii au rezistat, dar au fost biruiți; șapte mii dintre ei au fost omorâți; o mie de clădiri au fost incendiate; bărbați, femei și copii au fost măcelăriți într-un delir de sânge de soldații care strigau: „Santiago! España! A sangre, a carne, a fuego, a sacco!” (Sfântul Iacob! Spania! La sânge, la carne, la foc, la sac!)[27]

 

Harta posesiunilor habsburgice. Din 1556, teritoriile dinastiei din Țările de Jos au fost deținute de Habsburgii spanioli.

 

Furia spaniolă⁠(d) la Maastricht⁠(d), 1579

După prădarea Antwerpenului⁠(d), delegații din Brabantul catolic, și din Olanda și Zeelandul protestante au convenit, la Gent, să se alăture Utrechtului și lui Wilhelm cel Tăcut pentru a alunga toate trupele spaniole și pentru a forma un nou guvern pentru Țările de Jos. Don Juan de Austria, noul guvernator spaniol, a fost forțat să cedeze inițial, dar în câteva luni a revenit la ostilități active. Pe măsură ce luptele s-au reluat, olandezii au început să caute ajutor de la regina Angliei, dar ea și-a susținut inițial angajamentele luate față de spanioli prin tratatul de la Bristol⁠(d) din 1574. Rezultatul a fost că atunci când a avut loc următoarea bătălie pe scară largă la Gembloux în 1578, forțele spaniole au învins cu ușurință, ucigând cel puțin 10.000 de rebeli, spaniolii suferind puține pierderi.[28] În lumina înfrângerii de la Gembloux⁠(d), statele sudice ale celor Șaptesprezece Provincii (astăzi, Belgia și nordul Franței) s-au distanțat de rebelii din nord în Uniunea de la Arras din 1579, care și-a exprimat loialitatea față de Filip al II-lea al Spaniei. Împotriva lor, jumătatea de nord a celor Șaptesprezece Provincii a format Uniunea de la Utrecht⁠(d) (tot din 1579) în care s-au angajat să se sprijine reciproc în apărarea lor împotriva armatei spaniole.[29] Uniunea de la Utrecht este considerată fundamentul Țărilor de Jos moderne.

Trupele spaniole au jefuit Maastrichtul în 1579, ucigând peste 10.000 de civili și astfel asigurând continuarea rebeliunii.[30] În 1581, provinciile din nord au adoptat Actul de Abjurare⁠(d), declarația de independență prin care provinciile îl detronau oficial pe Filip al II-lea ca monarh domnitor în provinciile din nord.[31] Împotriva rebelilor, Filip avea la dispoziție resursele Spaniei, Americii Spaniole, Italiei Spaniole și Țărilor de Jos Spaniole. Regina protestantă Elisabeta I a Angliei a simpatizat însă cu lupta neerlandezilor împotriva spaniolilor și a trimis o armată de 7.600 de soldați pentru a-i ajuta pe aceaștia în războiul lor cu spaniolii catolici.[32] Forțele engleze aflate sub conducerea Contelui de Leicester și apoi a Lordului Willoughby s-au confruntat cu spaniolii din Țările de Jos în frunte cu Ducele de Parma într-o serie de acțiuni în mare parte indecise, dar care au blocat un număr semnificativ de soldați spanioli și le-au dat timp neerlandezilor să-și reorganizeze apărarea.[33] Războiul a continuat până în 1648, când Spania sub regele Filip al IV-lea a recunoscut în cele din urmă independența celor șapte provincii din nord-vest în pacea de la Münster⁠(d). Părți din provinciile sudice au devenit colonii de facto ale noului imperiu republican-mercantil.

 

Fabrică a Companiei Neerlandeze a Indiilor Orientale în Hugli-Chuchura⁠(d), Bengalul Mogul⁠(d) de Hendrik van Schuylenburgh, 1665

După ce și-au declarat independența, provinciile Olanda, Zeeland, Groningen⁠(d), Friesland⁠(d), Utrecht, Overijssel și Gelderland au format o confederație. Toate aceste ducate, domnii și comitate erau autonome și aveau propriul guvern, Stările Provinciale⁠(d). Guvernul confederal, Stările Generale⁠(d), avea sediul la Haga și era format din reprezentați din fiecare dintre cele șapte provincii. Regiunea slab populată Drenthe⁠(d) făcea și ea parte din republică, deși nu era considerată una dintre provincii. Mai mult decât atât, Republica ajunsese să ocupe în timpul Războiului de Optzeci de Ani o serie de așa-numite Ținuturi ale Generalității⁠(d) din Flandra, Brabant și Limburg. Populația lor era în principal romano-catolică, iar aceste zone nu aveau o structură guvernamentală proprie și erau folosite ca zonă-tampon între Republică și Țările de Jos Meridionale controlate de spanioli.[34]

 

Peisaj de iarnă cu patinatori lângă orașul Kampen de Hendrick Avercamp⁠(d) (1620)

 

Piața Dam din Amsterdam în 1656

În Epoca de Aur Neerlandeză, care s-a întins pe o mare parte a secolului al XVII-lea, s-a dezvoltat Imperiul Neerlandez ca una dintre marile puteri maritime și economice, alături de Portugalia, Spania, Franța și Anglia. Științele, armata și arta (în special pictura⁠(d)) au fost printre cele mai apreciate din lume. Până în 1650, olandezii dețineau 16.000 de nave comerciale.[35] Compania Neerlandeză a Indiilor Orientale și cea a Indiilor Occidentale au înființat colonii și posturi comerciale⁠(d) în întreaga lume, și dominat nordul Taiwanului între 1624–1662 și 1664–1667⁠(d). Colonizarea olandeză în America de Nord⁠(d) a început odată cu întemeierea orașului New Amsterdam în partea de sud a Manhattanului în 1614. În Africa de Sud, olandezii au înființat Colonia Capului în 1652. Coloniile neerlandeze din America de Sud au fost înființate de-a lungul numeroaselor râuri din câmpiile fertile din Guyana, printre care Colonia Surinam⁠(d) (astăzi Surinam). În Asia, olandezii au înființat Indiile Orientale Olandeze (astăzi, Indonezia) și singurul post comercial occidental din Japonia, Dejima⁠(d).

În timpul perioadei de proto-industrializare⁠(d), imperiul a primit 50% din textilele și 80% din mătasea importate din Imperiul Mogul al Indiei, în principal din regiunea sa cea mai dezvoltată cunoscută sub numele de Bengal Subah⁠(d).[36][37][38][39]

Mulți istorici economici consideră Țările de Jos ca fiind prima țară complet capitalistă din lume. În Europa modernă timpurie, avea cel mai bogat târg (Amsterdam) și prima bursă de valori⁠(d) cu activitate permanentă. Inventivitatea negustorilor a condus la apariția fondurilor de asigurări și de pensii, precum și la fenomene precum ciclul economic de creștere-scădere, prima bulă inflaționistă a activelor⁠(d) din lume, mania lalelelor din 1636–1637 și primul bear raider⁠(d) din lume, Isaac le Maire⁠(d), care a forțat prețurile să scadă prin vânzând masiv acțiuni și apoi cumpărându-le înapoi cu preț scăzut. În 1672 – an cunoscut în istoria Țărilor de Jos drept Rampjaar⁠(d) (Anul Dezastrului) – Republica Neerlandeză era simultan în război cu Franța, Anglia și trei episcopii germane. Pe mare, a reușit să împiedice marinele engleză și franceză să debarce pe țărmurile vestice. Pe uscat, însă, aproape că a fost cucerită de armatele franceze și germane care înaintau dinspre est. A reușit să schimbe cursul războiului inundând părți ale Olandei⁠(d), dar nu a putut reveni niciodată la gloria de odinioară și a intrat într-o stare de declin general în secolul al XVIII-lea, confruntată cu concurența economică a Angliei și cu rivalități de lungă durată între cele două facțiuni principale din societatea neerlandeză, Staatsgezinden⁠(d) republican și susținătorii stadtholderului, Prinsgezinden⁠(d) drept principale facțiuni politice⁠(d).[40]

Cu sprijinul armat al Franței revoluționare, republicanii neerlandezi⁠(d) au proclamat Republica Batavă, după modelul Republicii Franceze, transformând Țările de Jos într-un stat unitar la 19 ianuarie 1795. Statholderul Willem al V-lea de Orania fugise în Anglia. Din 1806 până în 1810, Regatul Olandei a fost înființat de Napoleon Bonaparte ca regat-marionetă guvernat de fratele său Louis Bonaparte pentru a controla Țările de Jos mai eficient. Cu toate acestea, regele Louis Bonaparte a încercat mai mult să servească interesele neerlandeze în locul celor ale fratelui său și a fost forțat să abdice la 1 iulie 1810. Împăratul a trimis o armată și Țările de Jos au devenit parte a Imperiului Francez până în toamna anului 1813, când Napoleon a fost învins în bătălia de la Leipzig.

 

Harta imperiului colonial neerlandez. Verde deschis: teritorii administrate de sau care provin din teritoriile administrate de Compania Neerlandeză a Indiilor Orientale; verde închis: Compania Neerlandeză a Indiilor Occidentale. Cu galben sunt teritoriile ocupate mai târziu, în cursul secolului al XIX-lea.

Willem Frederick, fiul ultimului statholder, s-a întors în Țările de Jos în 1813 și s-a autoproclamat prinț suveran al Țărilor de Jos⁠(d). Doi ani mai târziu, Congresul de la Viena a adăugat unificat Țările de Jos Meridionale cu cele din nord pentru a crea o țară puternică la granița de nord a Franței. Willem Frederick a ridicat aceste Țări de Jos Unite la statutul de regat și s-a proclamat regele Willem I în 1815. În plus, Willem a devenit mare duce ereditar al Luxemburgului⁠(d) în schimbul posesiunilor sale germane. Cu toate acestea, Țările de Jos Meridionale au rămas separat din punct de vedere cultural față de nord, cașa cum au fost din 1581, și s-au răsculat. Sudul și-a câștigat independența în 1830 sub numele de Belgia, în timp ce uniunea personală dintre Luxemburg și Țările de Jos a fost întreruptă în 1890, când Willem al III-lea a murit fără niciun moștenitor de sex masculin. Legea de succensiune luxemburgheză a împiedicat-o pe fiica sa, regina Wilhelmina, să devină următoarea mare ducesă.

 

Supunerea lui Diponegoro⁠(d) generalului De Kock⁠(d) la sfârșitul războiului Javanez⁠(d) în 1830. Pictură⁠(d) de Nicolaas Pieneman⁠(d)

Revoluția belgiană din metropolă și Războiul Javanez⁠(d) din Indiile Orientale Neerlandeze au adus Țările de Jos în pragul falimentului. Cu toate acestea, a fost introdus în 1830 Sistemul de Cultivare⁠(d); în Indiile Orientale Neerlandeze, 20% din terenul satelor trebuia să fie dedicat culturilor guvernamentale pentru export. Politica a adus neerlandezilor o bogăție enormă și a făcut colonia să devină autosuficientă.

Țările de Jos au abolit sclavia în colonii în 1863.[41] Sclavi din Surinam aveau să devină pe deplin liberi abia în 1873, deoarece legea prevedea că urma să existe o tranziție obligatorie de 10 ani. [42]

 

Rotterdamul după raidurile aeriene germane din 1940

Țările de Jos au reușit să rămână neutre în timpul Primului Război Mondial, în parte pentru că importul de mărfuri prin Țările de Jos s-a dovedit esențial pentru supraviețuirea Germaniei până la blocada de către Marina Regală Britanică în 1916.[43] Acest lucru s-a schimbat în Al Doilea Război Mondial, când Germania Nazistă a invadat Țările de Jos pe 10 mai 1940. Blitzul de la Rotterdam a forțat elementul principal al armatei neerlandeze să capituleze patru zile mai târziu. În timpul ocupației, peste 100.000 de evrei olandezi⁠(d)[44] au fost adunați și transportați în lagărele de exterminare naziste; doar câțiva dintre ei au supraviețuit. Muncitorii neerlandezi au fost recrutați pentru muncă forțată în Germania, civilii care au rezistat au fost uciși ca represalii pentru atacurile asupra soldaților germani, iar zona rurală a fost jefuită pentru hrană. Deși au existat mii de neerlandezi care și-au riscat viața ascunzând evreii de germani, au fost și peste 20.000 de fasciști neerlandezi care s-au alăturat Waffen SS⁠(d),[45] și au luptat pe Frontul de Est.[46] Colaboraționiștii politici au fost membri ai NSB-ului fascist, singurul partid politic legal din Țările de Jos ocupate. La 8 decembrie 1941, guvernul neerlandez în exil la Londra a declarat război Japoniei,[47] dar nu a putut împiedica ocuparea japoneză a Indiilor Orientale Neerlandeze (Indonezia)⁠(d).[48] În 1944–1945, Prima Armată canadiană⁠(d), care includea trupe canadiene, britanice⁠(d) și poloneze⁠(d), a fost responsabilă pentru eliberarea unei mari părți a Țărilor de Jos. La scurt timp după Ziua Victoriei în Europa, neerlandezii au purtat un război colonial împotriva noii Republici Indoneziene⁠(d).

 

Foștii prim-miniștri Wim Kok⁠(d), Dries van Agt⁠(d), Piet de Jong⁠(d), Ruud Lubbers⁠(d) și Jan Peter Balkenende cu premierul Mark Rutte, în 2011

În 1954, Carta pentru Regatul Țărilor de Jos⁠(d) a reformat structura politică a Țărilor de Jos, care a fost rezultatul presiunii internaționale de a realiza decolonizarea⁠(d). Coloniile neerlandeze Surinam și Curaçao și Dependențele⁠(d) și teritoriul european au devenit toate țări în cadrul Regatului, pe bază de egalitate. Indonezia și-a declarat independența în august 1945 (și a fost recunoscută în 1949) și, prin urmare, nu a făcut niciodată parte din Regatul reformat. Surinamul a urmat și el în 1975. După război, Țările de Jos au lăsat în urmă o epocă a neutralității și a câștigat legături mai strânse cu statele vecine. Olanda a fost unul dintre membrii fondatori ai Beneluxului, NATO, Euratomului și Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care avea să devină CEE (Piața comună) și mai târziu Uniunea Europeană.

Eforturile de emigrare încurajate de guvern pentru a reduce densitatea populației au determinat aproximativ 500.000 de neerlandezi să părăsească țara după război.[49] Anii 1960 și 1970 au fost o perioadă de mari schimbări sociale și culturale, cum ar fi depilarizarea⁠(d) rapidă caracterizată prin decăderea vechilor diviziuni pe linii politice și religioase. Tinerii, și în special studenții, au respins obiceiurile tradiționale și au făcut eforturi pentru schimbare în chestiuni precum drepturile femeilor, sexualitatea, dezarmarea⁠(d) și problemele de mediu⁠(d). În 2002, euro a fost introdus ca monedă fiduciară, iar în 2010 Antilele Neerlandeze au fost dizolvate⁠(d). Pe fiecare insulă au fost organizate referendumuri pentru a stabili statutul lor viitor. Drept urmare, insulele Bonaire, Sint Eustatius și Saba (insulele BES) au obținut legături mai strânse cu Țările de Jos. Acest lucru a dus la încorporarea acestor trei insule în Țările de Jos metropolitane drept comune speciale la dizolvarea Antilelor Neerlandeze. Comunele speciale sunt cunoscute în mod colectiv ca Țările de Jos Caraibiene.

^ Roebroeks, Wil; Sier, Mark J.; Nielsen, Trine Kellberg; Loecker, Dimitri De; Parés, Josep Maria; Arps, Charles E. S.; Mücher, Herman J. (7 februarie 2012). „Use of red ochre by early Neandertals”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 109 (6): 1889–1894. Bibcode:2012PNAS..109.1889R. doi:10.1073/pnas.1112261109. PMC 3277516  . PMID 22308348.  ^ Van Zeist, W. (1957), „De steentijd van Nederland”, Nieuwe Drentse Volksalmanak, 75, pp. 4–11  ^ Louwe Kooijmans, L.P., "Trijntje van de Betuweroute, Jachtkampen uit de Steentijd te Hardinxveld-Giessendam", 1998, Spiegel Historiael 33, pp. 423–428 ^ Volkskrant 24 August 2007 "Prehistoric agricultural field found in Swifterbant, 4300–4000 BC Arhivat în 19 septembrie 2009, la Wayback Machine." ^ Fokkens, Harry; Nicolis, ed. (2012). Background to beakers : inquiries in regional cultural backgrounds to the Bell Beaker complex. Leiden: Sidestone. p. 131. ISBN 978-90-8890-084-6.  ^ Harry, Fokkens. „The Periodisation of the Dutch Bronze Age: a Critical Review” (PDF). Open Access Leiden University. Faculty of Archaeology, Leiden. Arhivat din original (PDF) la 10 octombrie 2017. Accesat în 7 iulie 2017.  ^ The New Encyclopædia Britannica, 15th edition, 22:641–642 ^ a b c d e f de Vries, Jan W., Roland Willemyns and Peter Burger, Het verhaal van een taal, Amsterdam: Prometheus, 2003, pp. 12, 21–27 ^ Hachmann, Rolf, Georg Kossack and Hans Kuhn, Völker zwischen Germanen und Kelten, 1986, pp. 183–212 ^ a b Lendering, Jona, "Germania Inferior" Arhivat în 7 iunie 2020, la Wayback Machine., Livius.org. ^ Lendering, Jona. „The Edges of the Earth (3) – Livius”. www.livius.org. Accesat în 28 februarie 2019.  ^ Roymans, Nico, Ethnic Identity and Imperial Power: The Batavians in the Early Roman Empire, Amsterdam: Amsterdam University Press, 2005, pp 226–227 ^ a b Previté-Orton, Charles, The Shorter Cambridge Medieval History, vol. ^ Grane, Thomas (2007), „From Gallienus to Probus – Three decades of turmoil and recovery”, The Roman Empire and Southern Scandinavia–a Northern Connection! (PhD thesis), Copenhagen: University of Copenhagen, p. 109  ^ De Koning, Jan (2003). Why did they leave? Why did they stay? On continuity versus discontinuity from Roman times to Early Middle Ages in the western coastal area of the Netherlands. In: Kontinuität und Diskontinuität: Germania inferior am Beginn und am Ende der römischen Herrschaft; Beiträge des deutsch-niederländischen Kolloquiums in der Katholieke Universiteit Nijmegen, (27. bis 30.6.2001) (în engleză). Walter de Gruyter. pp. 53–83. ISBN 978-3-11-017688-9.  ^ Vaan, Michiel de (15 decembrie 2017). The Dawn of Dutch: Language contact in the Western Low Countries before 1200 (în engleză). John Benjamins Publishing Company. pp. 42–44. ISBN 978-90-272-6450-3.  ^ Blom, J. C. H. (30 iunie 2006). History of the Low Countries (în engleză). Berghahn Books. pp. 6–18. ISBN 978-1-84545-272-8.  ^ a b c Bazelmans, Jos (2009), „The early-medieval use of ethnic names from classical antiquity: The case of the Frisians”, În Derks, Ton; Roymans, Nico, Ethnic Constructs in Antiquity: The Role of Power and Tradition, Amsterdam: Amsterdam University, pp. 321–337, ISBN 978-90-8964-078-9, arhivat din original la 30 august 2017, accesat în 3 iunie 2017  ^ Frisii en Frisiaevones, 25–08–02 (Dutch) Arhivat în 3 octombrie 2011, la Wayback Machine., Bertsgeschiedenissite.nl. ^ Willemsen, A. (2009), Dorestad. ^ MacKay, Angus; David Ditchburn (1997). Atlas of Medieval Europe. Routledge. p. 57. ISBN 978-0-415-01923-1.  ^ Baldwin, Stewart, "Danish Haralds in 9th Century Frisia". ^ Motley, John (1859). The Rise of the Dutch Republic, Volume 2. pp. 25. On more than one occasion men were seen hanging their own brothers, who had been taken prisoners in the enemy's ranks... A Spaniard had ceased to be human in their eyes. On one occasion, a surgeon at Veer cut the heart from a Spanish prisoner, nailed it on a vessel's prow, and invited the townsmen to come and fasten their teeth in it, which many did with savage satisfaction.  ^ „Twentieth Century Atlas – Historical Body Count”. necrometrics.com.  ^ Clodfelter, Micheal (9 mai 2017). Warfare and Armed Conflicts: A Statistical Encyclopedia of Casualty and Other Figures, 1492-2015, 4th ed (în engleză). McFarland. p. 16. ISBN 978-0-7864-7470-7. Accesat în 11 noiembrie 2020.  ^ Arnade, Peter J. Beggars, Iconoclasts, and Civic Patriots: The Political Culture of the Dutch Revolt. p. 237.  ^ Durant, Will; Durant, Ariel. The Age of Reason Begins: A History of European Civilization in the Period of Shakespeare, Bacon, Montaigne, Rembrandt, Galileo, and Descartes: 1558–1648. p. 451.  ^ Gillespie, Alexander (2017). The Causes of War: Volume III: 1400 CE to 1650 CE. Bloomsbury Publishing. p. 131.  ^ Motley, John Lothrop (1855). ^ Nolan, Cathal J. (2006). The Age of Wars of Religion, 1000–1650: An Encyclopedia of Global Warfare and Civilization, Volume 1. Greenwood Publishing Group. p. 247.  ^ Motley, John Lothrop (1855). ^ Willson, David Harris (1972). ^ Ground Warfare: An International Encyclopedia, Volume 1. ABC-CLIO. 2002. p. 45.  ^ Prak, Maarten (22 septembrie 2005). The Dutch Republic in the Seventeenth Century: The Golden Age (în engleză). Cambridge University Press. ISBN 978-1-316-34248-0.  ^ „The Middle Colonies: New York”. Arhivat din original la 14 ianuarie 2012. Accesat în 14 ianuarie 2012.  ^ Junie T. Tong (2016). Finance and Society in 21st Century China: Chinese Culture Versus Western Markets. CRC Press. p. 151. ISBN 978-1-317-13522-7.  ^ John L. Esposito, ed. (2004). The Islamic World: Past and Present. 1: Abba - Hist. Oxford University Press. p. 174. ISBN 978-0-19-516520-3.  ^ Nanda, J. N (2005). Bengal: the unique state. Concept Publishing Company. p. 10. 2005. ISBN 978-81-8069-149-2. Bengal [...] was rich in the production and export of grain, salt, fruit, liquors and wines, precious metals and ornaments besides the output of its handlooms in silk and cotton. Europe referred to Bengal as the richest country to trade with.  ^ Om Prakash⁠(d), "Empire, Mughal", History of World Trade Since 1450, edited by John J. McCusker, vol. 1, Macmillan Reference USA, 2006, pp. 237–240, World History in Context. ^ Koopmans, Joop W. (5 noiembrie 2015). Historical Dictionary of the Netherlands (în engleză). Rowman & Littlefield. p. 233. ISBN 978-1-4422-5593-7.  ^ Finkelman and Miller, Macmillan Encyclopedia of World Slavery 2:637 ^ „Dutch involvement in the transatlantic slave trade and abolition”. ascleiden.nl. 24 iunie 2013.  ^ Abbenhuis, Maartje M. (2006) The Art of Staying Neutral. ^ „93 trains”. Arhivat din original la 7 decembrie 2004. Accesat în 7 decembrie 2004.  ^ „Nederlanders in de Waffen-SS”. www.waffen-ss.nl.  ^ MOOXE from Close Combat Series. „Indonesian SS Volunteers”. Closecombatseries.net. Accesat în 28 octombrie 2011.  ^ „The Kingdom of the Netherlands declares war with Japan”. ibiblio. Accesat în 2 octombrie 2009.  ^ Library of Congress, 1992, "Indonesia: World War II and the Struggle For Independence, 1942–50; The Japanese Occupation, 1942–45" Access date: 9 February 2007. ^ „Netherlands”. Encyclopædia Britannica Online. Encyclopædia Britannica, Inc. Accesat în 8 septembrie 2012.