Debarcare vikingilor în Islanda – desen din secolul al XIX-lea, de Oscar Wergeland⁠(en).

 

Ingólfur Arnarson (în islandeza modernă: Ingólfur Arnarson), primul colonist scandinav care a locuit permanent Islanda

Conform Landnámabók și Íslendingabók⁠(en), călugării celți denumiți Papar⁠(en) ar fi trăit în Islanda înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-scoțiene. Săpături arheologice recente au scos la iveală la Hafnir⁠(d), în peninsula Reykjanes⁠(d), ruinele unei cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată cândva între 770 și 880.[1]

Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson⁠(en) a fost primul care a făcut înconjurul Islandei în 870 și a stabilit că este vorba de o insulă.[2] El a iernat acolo și a construit o casă la Húsavík⁠(en). Garðar a plecat în vara următoare, dar unul dintre oamenii săi, Náttfari⁠(en), a hotărât să rămână în urmă cu doi sclavi. Náttfari s-a stabilit în ceea ce astăzi se numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor permanent al Islandei.[3][4]

Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi în anul 874. Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi cu thrallii⁠(d) lor, dintre care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930, majoritatea terenului arabil al insulei fusese luat în proprietate; Althing, o adunare legislativă și judecătorească, a fost înființat pentru a reglementa Comunitatea Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea Groenlandei începând cu 986.[5] Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă Medievală, când temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea.[6] În acest moment, circa 25% din teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de 1% cât a mai rămas astăzi.[7] Creștinismul a fost adoptat prin consens pe la 999–1000, deși păgânismul nordic⁠(en) a mai persistat în rândurile unor segmente ale populației câțiva ani de atunci.

 

Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík⁠(en)

 

Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze, desfășurat la Þingvellir⁠(d)

Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit de primii coloniști s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor islandeze.[8] Luptele interne pentru putere și agitația populației din Epoca Sturlungilor a dus la semnarea Vechiului Legământ⁠(en) în 1262, prin care s-a pus capăt Comunității independente și a adus Islanda sub coroana norvegiană. Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar, când regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această uniune în 1523, Islanda a rămas dependență norvegiană, ca parte a regatului Danemarca–Norvegia.

În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Solul nefertil, erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie grea într-o societate în care subzistența depindea aproape exclusiv de agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două ori, prima dată în 1402–1404 și din nou în 1494–1495.[9] Prima epidemie a ucis între 50% și 60% din populație, iar a doua între 30% și 50%.[10]

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian al III-lea al Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón Arason⁠(en), ultimul episcop catolic de Hólar⁠(en), a fost decapitat în 1550 împreună cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit oficial luterană și luteranismul a rămas de atunci religia dominantă.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții comerciale dure⁠(en). Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit la scăderea populației. Pirații din diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară, au venit în expediții de jaf la așezările de pe coastă și au răpit oameni, luându-i ca sclavi.[11][a] O mare epidemie de variolă a ucis în secolul al XVIII-lea o treime din populație.[12][13] În 1783, vulcanul Laki⁠(en) a erupt, cu efecte devastatoare.[14] În anii de după erupție, perioadă denumită Greutățile Ceții⁠(en) (în islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din animale au murit. Circa un sfert din populație a murit în foametea ce a urmat.[15]

În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost despărțit în două regate separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas dependentă de Danemarca. De-a lungul secolului al XIX-lea, clima țării a continuat să se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă în Lumea Nouă, în special în regiunea Gimli⁠(en), Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci Noua Islandă⁠(en). Circa 15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000.[16]

Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența Islandei a început să se formeze în anii 1850 sub conducerea lui Jón Sigurðsson⁠(en), pe baza naționalismului islandez incipient inspirat de Fjölnismenn⁠(en) și de alți intelectuali islandezi cu studii în Danemarca. În 1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și o autonomie limitată. Autonomia a fost extinsă în 1904, iar Hannes Hafstein⁠(en) a fost primul care a îndeplinit funcția de ministru pentru Islanda⁠(en) în cabinetul danez.

 

HMS Berwick⁠(en) a condus invazia britanică a Islandei

Actul de Uniune Dano-Islandeză⁠(en), acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și valabil 25 de ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune personală cu Danemarca. Guvernul Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a cerut Danemarcei să se ocupe de politica externă a Islandei. Ambasadele daneze din toată lumea au început să arboreze două steme și două drapele: ale Regatului Danemarcei și ale Regatului Islandei.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de Danemarca. După ce Germania a ocupat Danemarca⁠(en) la 9 aprilie 1940, Althingul a înlocuit regele cu un regent și a declarat că guvernul islandez trebuie să preia controlul asupra afacerilor sale externe și asupra altor probleme de care până atunci se ocupa Danemarca. O lună mai târziu, forțele armate britanice au invadat și au ocupat țara⁠(en), încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost preluată de Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte, aranjament pe care în cele din urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.

 

Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor Morunului”⁠(en)

La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză⁠(en) a expirat după 25 de ani. Începând cu 20 mai 1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia uniunea personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de a înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din voturi pentru încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții republicane.[17] Islanda a devenit oficial republică la 17 iunie 1944, cu Sveinn Björnsson⁠(en) primul președinte.

În 1946, forțele de ocupație ale Aliaților au părăsit Islanda. Țara a devenit oficial membru NATO la 30 martie 1949, în ciuda unor controverse și proteste ce au avut loc în țară⁠(en). La 5 mai 1951, s-a semnat un acord de apărare cu Statele Unite. Soldații americani s-au întors în Islanda sub egida Forței de Apărare a Islandei⁠(en), și a rămas acolo de-a lungul întregului Război Rece. SUA și-au retras ultimele forțe la 30 septembrie 2006.

Islanda a prosperat în timpul războiului. Perioada imediat de după război a fost urmată de o creștere economică substanțială, condusă de industrializarea pescuitului și de programele Planului Marshall, prin care islandezii au primit cel mai mult ajutor pe cap de locuitor dintre toate țările europene (209 dolari, în timp ce Olanda distrusă de război era pe locul doi, la distanță, cu doar 109 dolari).[18][19]

Anii 1970 au fost marcați de Războaiele Morunului⁠(en) — dispute cu Regatul Unit pe tema extinderii limitelor de pescuit ale Islandei până la 200 de mile în largul coastelor. Islanda a găzduit un summit la Reykjavík în 1986⁠(en) între președintele Statelor Unite Ronald Reagan și premierul sovietic Mihail Gorbaciov, în care s-au făcut pași importanți către dezarmarea nucleară⁠(en). După câțiva ani, Islanda a devenit prima țară care a recunoscut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care s-au separat de URSS. În anii 1990, țara și-a extins rolul pe plan internațional, dezvoltând o politică orientată către cauze umanitare și de menținere a păcii. În acest scop, Islanda a furnizat ajutoare și expertiză diferitelor misiuni de intervenție coordonate de NATO în Bosnia, Kosovo și în Irak.[20]

Islanda a aderat la Zona Economică Europeană în 1994, după care economia s-a liberalizat și s-a diversificat mult. Relațiile economice internaționale au crescut mai mult după 2001, când proaspăt dereglementatele bănci islandeze au început să acumuleze cantități masive de datorii externe, contribuind la o creștere cu 32% a venitului național brut⁠(en) între 2002 și 2007.[21][22]

În anii 2003–2007, după privatizarea sectorului bancar sub guvernul lui Davíð Oddsson⁠(en), Islanda a trecut către o economie bazată pe investiții străine și pe servicii financiare.[23] Ea devenea rapid una dintre cele mai prospere țări din lume, dar a fost lovită puternic de o criză financiară majoră⁠(en).[23] Criza a avut ca rezultat cea mai mare emigrare din Islanda de la 1887 până atunci, un număr de 5.000 de oameni părăsind țara în 2009.[24] Economia Islandei s-a stabilizat sub guvernul Jóhannei Sigurðardóttir, și a crescut cu 1,6% în 2012.[25] Numeroși islandezi au rămas însă nemulțumiți de starea economiei, de promisiunile neonorate și de politicile de austeritate ale guvernului, astfel încât Partidul Independenței⁠(en) a revenit la putere într-o coaliție cu Partidul Progresist⁠(en) după alegerile din 2013.[26]

Eroare la citare: Există etichete <ref> pentru un grup numit „lower-alpha”, dar nu și o etichetă <references group="lower-alpha"/>