Context of Scoția

Scoția (în engleză Scotland, pronunțat /ˈskɒt.lənd/; scris la fel în scots și pronunțat /ˈskɔt.lənd/; în gaelică scoțiană Alba, pronunțat /ˈal̪ˠapə/ ( ascultă)) este o țară ce face parte din Regatul Unit și acoperă treimea de nord a insulei Marea Britanie. Se învecinează cu Anglia la sud, și este înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est și cu Canalul de Nord⁠(d) și Marea Irlandei la sud-vest. În plus față de partea de pe insula Marea Britanie, țara este formată din peste 790 de insule, între care Northern Isles⁠(d)...Citiţi mai departe

Scoția (în engleză Scotland, pronunțat /ˈskɒt.lənd/; scris la fel în scots și pronunțat /ˈskɔt.lənd/; în gaelică scoțiană Alba, pronunțat /ˈal̪ˠapə/ ( ascultă)) este o țară ce face parte din Regatul Unit și acoperă treimea de nord a insulei Marea Britanie. Se învecinează cu Anglia la sud, și este înconjurată de Oceanul Atlantic, cu Marea Nordului la est și cu Canalul de Nord⁠(d) și Marea Irlandei la sud-vest. În plus față de partea de pe insula Marea Britanie, țara este formată din peste 790 de insule, între care Northern Isles⁠(d) și Hebride⁠(d).

Regatul Scoției a apărut ca stat suveran independent în Evul Mediu Timpuriu și a continuat să existe până la 1707. Prin moștenire, în 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a devenit rege al Angliei și al Irlandei⁠(d), formând astfel o uniune personală a celor trei regate⁠(d). Ulterior, Scoția a intrat într-o uniune politică⁠(d) cu Regatul Angliei la 1 mai 1707 pentru a crea noul Regat Unit al Marii Britanii. (Tratatul de Uniune⁠(d) a fost convenit în 1706 și adoptat de către Legile de Uniune din 1707⁠(d), adoptate de Parlamentele celor două regate, în ciuda opoziției și revoltelor anti-uniune din Edinburgh, Glasgow, și din alte părți.) Uniunea a creat și noul Parlament al Marii Britanii, care a înlocuit atât Parlamentul Scoției⁠(d) cât și Parlamentul Angliei⁠(d). (În 1801, Marea Britanie în sine a intrat într-o uniune politică cu Regatul Irlandei pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei; Parlamentul Irlandei⁠(d) a fuzionat cu cel al Marii Britanii pentru a forma Parlamentul Regatului Unit. De la crearea Statului Liber Irlandez în 1922, Regatul Unit cuprinde Marea Britanie și Irlanda de Nord).

În Scoția, monarhia Regatului Unit⁠(d) a continuat să utilizeze o varietate de stiluri, titluri și alte simboluri regale ale statalității specifice Regatului Scoției dinaintea uniunii. Sistemul juridic din Scoția a rămas, de asemenea, separat de față de cel din Anglia și Țara Galilor⁠(d) și față de cel din Irlanda de Nord⁠(d); Scoția constituie o jurisdicție distinctă în dreptul public și în cel privat. Continuarea existenței instituțiilor juridice, educaționale, religioase și ale altora, distincte față de cele din restul Regatului Unit, au contribuit cu toate la continuarea culturii și identității naționale scoțiene după uniunea cu Anglia din 1707.

Edinburgh, capitala țării și al doilea oraș ca mărime, a fost centrul iluminismului scoțian⁠(d) din secolul al XVIII-lea, care a transformat Scoția într-una dintre puterile comerciale, intelectuale și industriale ale Europei. Glasgow, cel mai mare oraș din Scoția, era odinioară unul dintre cele mai de seamă orașe industriale din lume și acum se află în centrul conurbațieiGreater Glasgow⁠(d). Alte mari zone urbane sunt Aberdeen și Dundee. Apele scoțiene constau dintr-un sector mare al Atlanticului de Nord și din Marea Nordului, care conține cele mai mari rezerve de petrol din Uniunea Europeană. Din această cauză, Aberdeen, al treilea oraș din Scoția, este supranumit „capitala petroliferă a Europei”.

În urma unui referendum⁠(d), în 1997, s-a reînființat un Parlament Scoțian⁠(d), sub forma unui parlament unicameral deconcentrat⁠(d), cu 129 de membri, având autoritate peste multe domenii ce țin de politica internă. Partidul Național Scoțian (SNP), care susține independența Scoției⁠(d), a câștigat o majoritate absolută în alegerile legislative din 2011 și hotărât organizarea unui referendum pentru independență, care a avut loc la 18 septembrie 2014; o majoritate de 55% la 45% a respins independența cu o prezență la vot⁠(d) de 85%. După ce Partidul Conservator a câștigat o majoritate absolută în alegerile generale britanice din 2015⁠(d), a organizat un referendum privind apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană care a avut loc la 23 iunie 2016; în Scoția, o majoritate de 62% la 38% a respins retragerea din UE cu o prezență la vot de 67%, iar guvernul analizează reorganizarea referendumului pentru independență în 2018. Scoția este reprezentată în Parlamentul Regatului Unit de 59 de deputați și în Parlamentul European de 6 deputați. Scoția este, de asemenea, membră a Consiliului Britanico–Irlandez⁠(d) și a  Adunării Parlamentare Britanico-Irlandeze⁠(d).

More about Scoția

Basic information
Population, Area & Driving side
  • Population 5313600
  • Zonă 78782
Istoric
  • Etimologie

    Denumirea de "Scoția" vine de la Scoti⁠(d), denumirea latină a gaelilor⁠(d). Cuvântul Scotia („Țara Gaelilor”) din latina târzie a fost inițial folosit cu referire la Irlanda.[1] Cel târziu în secolul al XI-lea, denumirea de Scotia a fost folosită cu referire la teritoriul (locuit predominant de vorbitori de gaelică) scoțian de la nord de râul Forth⁠(d), alături de denumirile Albania sau Albany, ambele derivate din termenul gaelic Alba.[2] Utilizarea cuvintelor din familia Scoția pentru a cuprinde tot ceea ce este astăzi Scoția, a devenit comună abia în Evul Mediu Târziu⁠(d).

    Istoria timpurie

    Repetatele glaciațiuni care au acoperit întregul pământ al Scoției moderne, au distrus orice urme de locuire umană care ar fi putut exista înainte de perioada mezoliticului. Se crede că primele grupuri post-glaciale de vânători-culegători au ajuns în Scoția acum circa 12.800 de ani, când stratul de gheață s-a retras după ultima glaciațiune⁠(d).[3][4]

    ...Citiţi mai departe
    Etimologie

    Denumirea de "Scoția" vine de la Scoti⁠(d), denumirea latină a gaelilor⁠(d). Cuvântul Scotia („Țara Gaelilor”) din latina târzie a fost inițial folosit cu referire la Irlanda.[1] Cel târziu în secolul al XI-lea, denumirea de Scotia a fost folosită cu referire la teritoriul (locuit predominant de vorbitori de gaelică) scoțian de la nord de râul Forth⁠(d), alături de denumirile Albania sau Albany, ambele derivate din termenul gaelic Alba.[2] Utilizarea cuvintelor din familia Scoția pentru a cuprinde tot ceea ce este astăzi Scoția, a devenit comună abia în Evul Mediu Târziu⁠(d).

    Istoria timpurie

    Repetatele glaciațiuni care au acoperit întregul pământ al Scoției moderne, au distrus orice urme de locuire umană care ar fi putut exista înainte de perioada mezoliticului. Se crede că primele grupuri post-glaciale de vânători-culegători au ajuns în Scoția acum circa 12.800 de ani, când stratul de gheață s-a retras după ultima glaciațiune⁠(d).[3][4]

     
    Skara Brae⁠(d), o așezare neolitică, situată pe coasta de vest a insulei Mainland, Orkney⁠(d).

    Grupurile de coloniști a început construirea primei permanente cunoscute case pe pământ Scoțian în jurul valorii de acum 9500 de ani, iar primele sate în jur de 6.000 de ani în urmă. Bine conservat sat din Skara Brae pe continent din Orkney datează din această perioadă. Neolitic locuire, de înmormântare și de ritual site-uri sunt deosebit de frecvente și bine conservate din Nordul Ostroavele și Insulele de Vest, în cazul în care o lipsă de copaci au dus la cele mai multe structuri fiind construit din piatră locală.[5] Descoperirea în 2009 în Scoția a unui mormânt de 4000 de ani cu tezaur la Forteviot⁠(d), în apropiere de Perth, capitala unui regat al picților Britanie din secolele al VIII-lea-al IX-lea e.n., este unică în Marea Britanie. Acesta conține rămășițele unei căpetenii din Epoca Bronzului timpuriu așezate pe pietricele de cuarț alb și coajă de mesteacăn. De asemenea, s-a descoperit pentru prima dată că oamenii din Epoca Bronzului timpuriu puneau flori pe morminte.[6][7]

    Este posibil ca Scoția să fi făcut parte dintr-o cultură comercială maritimă din Epoca Bronzului Târziu, numită Epoca Bronzului Atlantică⁠(d), care cuprindea formațiuni statale celtice din zonele care au devenit Anglia, Franța, Spania și Portugalia.[8][9][10][11] În iarna anului 1850, o furtună puternică a lovit Scoția, cauzând pagube însemnate și peste 200 de morți.[12] În Golful Skaill, furtuna a îndepărtat pământul de pe un knoll mare, neregulat, cunoscut sub numele de „Skerrabra”. Când furtuna s-a liniștit, localnici au găsit conturul unui sat, constând dintr-un număr mic de case fără acoperișuri.[13] William Watt de Skaill, Laird⁠(d) local, a început o campanie amatoricească de excavare a sitului, dar după descoperirea a patru case, lucrările au fost abandonate în 1868. Situl a rămas netulburat până în 1913, când în timpul unui singur week-end-ul a fost jefuit de un grup de oameni cu lopeți care a luat o cantitate necunoscută de artifacte. În 1924, o altă furtună a dărâmat o parte din una din case și s-a stabilit ca situl să fie asigurat și cercetat mai serios. Lucrările au fost încredințate profesorului Vere Gordon Childe⁠(d) de la Universitatea din Edinburgh, care a călătorit în Skara Brae pentru prima dată la mijlocul anului 1927.

    Influența romană
     
    Tăbliță găsită în Bo'ness⁠(d), datată cca. 142 e.n. reprezentând un călăreț roman trecând peste picți. Astăzi la NMS⁠(d)

    Protoistoria⁠(d) scrisă a Scoției a început cu sosirea Imperiului Roman în partea sudică și centrală a Marii Britanii, când romanii au ocupat ceea ce este acum Anglia și Țara Galilor, administrându-le sub o provincie numită Britannia. Au existat invazii și scurte ocupații romane ale sudului Scoției.

    Conform istoricului roman Tacitus, caledonii „au recurs la rezistența armată pe scară mare”, atacând castrele romane și ducând lupte sporadice cu legiunile. Într-un atac-surpriză nocturn, caledonii erau aproape să distrugă în întregime Legiunea a 9-a⁠(d), până când aceasta a fost salvată de către cavaleria lui Agricola.[14]

    În anii 83-84 e.n., generalul Gnaeus Julius Agricola⁠(d) i-a învins pe caledoni în bătălia de la Mons Graupius. Tacitus scria că, înainte de luptă, conducătorul caledonilor, Calgacus⁠(d), a ținut un vibrant discurs în care a spus despre poporul său că este „ultimul liber” și i-a acuzat pe romani că „prefac lumea într-un pustiu și numesc pustiul «pace»” (traducere liberă). După victoria romanilor, au fost înființate pentru scurt timp castre romane de-a lungul crestei Gask⁠(d) aproape de linia Highlandului⁠(d) (numai Cawdor⁠(d), în apropiere de Inverness, este cunoscut a fi fost construit dincolo de acea linie). După trei ani de lupte, armatele romane s-au retras în sudul zonei montane⁠(d).[15]

    Romanii au ridicat zidul lui Hadrian pentru a controla triburile de pe ambele părți ale acetuia.[16] Astfel, Limes Britannicus⁠(d) a devenit granița de nord a Imperiului Roman; deși armata a apărat și zidul lui Antoninus, aflat mai la nord, în Câmpia Centrală⁠(d), timp de două scurte perioade – ultima în timpul domniei împăratului Septimius Severus între 208 și 210.[17]

    Ocupația militară romană a unei părți semnificative a ceea ce este acum nordul Scoției a durat doar aproximativ 40 de ani; deși influența lor în partea de sud a țării, ocupate de tribuile britone, cum ar fi votadinii⁠(d) și Damnonii⁠(d), ar fi fost încă considerabilă între secolele I și al V-lea. Termenul galez termen Hen Ogledd („Vechiul Nord”) este folosit de istorici pentru a descrie ceea ce este acum nordul Angliei și sudul Scoției în timpul locuirii sale de popoare vorbitoare de limbi britonice în jurul anilor 500 până la 800. Conform scrierilor din secolele al IX-lea și al X-lea, regatul gaelic⁠(d) Dál Riata a fost întemeiat în secolul al VI-lea în vestul Scoției.[18][19] Puncul de vedere „tradițional” este că acesta a fost întemeiat de coloniști din Irlanda care au adus cu ei cultura și limba gaelică. Cu toate acestea, unii arheologi au contrazis acest punct de vedere, declarând că nu există dovezi arheologice sau toponimice ale unei migrări sau a unei cuceriri de către un mic grup de elite.[20]

    Evul Mediu
     
    Piatra pictă de clasă I de la Aberlemno, cunoscută sub numele de Aberlemno 1 sau Piatra Șarpe.

    Regatul Picților (cu centrul în Fortriu⁠(d) în secolul al VI-lea) a fost statul care în cele din urmă a devenit cunoscut sub numele de „Alba” sau „Scoția”. Dezvoltarea „Picției”, conform modelului istoric dezvoltat de Peter Heather⁠(d), a fost un răspuns natural la imperialismul roman.[21] Un alt punct de vedere pune accentul pe bătălia de Dun Nechtain, și pe domnia lui Bridei m. Beli (671-693), cu o altă perioadă de consolidare în timpul domniei lui Óengus mac Fergusa (732-761).[22]

    Regatul Picților așa cum se prezenta el la începutul secolului al VIII-lea, când scria Bede, era în mare parte aceleași ca și regatul Scoției în timpul domniei lui Alexandru I (1107-1124). Cu toate acestea, până în secolul al zecelea, regatul pict a fost dominat de ceea ce se poate identifica drept cultură gaelică, și își dezvoltase o legendă tradițională, a unei cuceriri irlandeze în jurul strămoșului dinastiei regale contemporane, Cináed mac Ailpín (Kenneth MacAlpin).[23][24][25]

    De la o bază teritorială din estul Scoției, la nord de râul Forth și la sud de râul Oykel, regatul a cucerit ținuturile situate la nord și sud. Prin secolul al XII-lea, regii din Alba și-au adăugat la teritorii și zonele anglofone din sud-est și au dobândit suzeranitate asupra teritoriilor Galloway (vorbitor de gaelică) și Caithness (vorbitor de nordică). La sfârșitul secolului al XIII-lea, regatul ajunsese aproximativ la frontierele sale moderne. Cu toate acestea, schimbările din procesele culturale și economice apărute începând cu secolul al XII-lea au făcut ca Scoția să arate foarte diferit în Evul Mediu târziu.

    Imboldul pentru această schimbare a fost domnia lui David I și Revoluția Davidiană⁠(d). Feudalismul, reorganizarea guvernului și primele orașe legal recunoscute (numite burghuri⁠(d)) își au începuturile în această perioadă. Aceste instituții, împreună cu imigrația cavalerilor și clericilor francezi și anglo-francezi, a facilitat osmoza culturală, prin care cultura și limba zonelor joase de coastă și ale unor părți din teritoriul inițial al regatului din partea de est au devenit, ca și sud-estul proaspăt cucerit, anglofone, în timp ce restul țării a păstrat limba gaelică, cu excepția insulelor nordice Orkney și Shetland, care au rămas sub dominație nordică până în 1468.[26][27] Statul scoțian a trecut printr-o perioadă de succese și stabilitate între secolele al XII-lea și al XIV-lea, caracterizate prin relații relativ pașnice cu Anglia, prin legături comerciale și de învățământ bine dezvoltate cu Continentul. La apogeul acestei înfloriri culturale, John Duns Scotus era unul dintre cei mai importanți și influenți filosofi.

     
    Monumentul Wallace îl comemorează William Wallace, erou național scoțian din secolul al XIII-lea.

    Moartea lui Alexandru al III-lea , în luna martie 1286, urmată de cea a nepoatei lui, Margaret, domnița Norvegiei, a rupt linia de succesiune veche de secole a regilor Scoției și a întrerupt subit cei 200 de ani de epocă de aur începuți cu David I. Edward I al Angliei a fost rugat să arbitreze între pretendenții coroanei scoțiene coroana, și a organizat un proces cunoscut sub numele de Marea Cauză⁠(d) pentru a identifica cel mai legitim pretendent. John of Scotland⁠(d) a fost declarat rege în Sala Mare a Castelului Berwick⁠(d) pe 17 noiembrie 1292 și a fost încoronat la Scone⁠(d) pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei⁠(d). Edward I, care își negociase recunoașterea ca suzeran suprem al Scoției, superior feudal al ținutului, a subminat în mod constant autoritatea lui John.[28] În 1294, Balliol și alți nobili scoțieni au refuzat cererile lui Edward de a servi în armata lui împotriva francezilor. În schimb, parlamentul scoțian a trimis soli în Franța să negocieze o alianță. Scoția și Franța au încheiat pe 23 octombrie 1295 un tratat cunoscut sub numele de Auld Alliance⁠(d) (1295-1560). A urmat războiul și regele John a fost detronat de Edward, care a preluat personal controlul asupra Scoției. Andrew Moray⁠(d) și William Wallace au devenit rapid principalii lideri ai rezistenței față de dominația engleză în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războaiele Scoțiene de Independență⁠(d) (1296-1328).[29]

    Natura luptei s-a schimbat în mod semnificativ atunci când Robert de Bruce, Conte de Carrick, l-a ucis rivalul său John Comyn⁠(d) pe 10 februarie 1306 la Greyfriars Kirk⁠(d) în Dumfries⁠(d).[30] El a fost încoronat rege (cu numele Robert I) după mai puțin de șapte săptămâni. Robert s-a luptat ca rege pentru a restabili independența Scoției timp de peste 20 de ani, începând prin a recuceri Scoția de la invadatorii normanzi englezi, bucată cu bucată. Victoria din bătălia de la Bannockburn din 1314 a demonstrat că scoțienii și-au recăpătat controlul asupra regatului lor. În 1315, Edward Bruce⁠(d), fratele Regelui, a fost pentru scurt timp proclamat rege al Irlandei⁠(d) în timpul unei invazii scoțiene nereușite a Irlandei, care viza consolidarea poziției Scoției în războaiele sale împotriva Angliei. În 1320, prima declarație de independență din lume atestată documentar, Declarația de la Arbroath⁠(d), a câștigat sprijinul Papei Ioan al XXII-lea, ceea ce duce la recunoașterea legală a suveranității scoțiene de către coroana engleză.

    Cu toate acestea, războaiele cu Anglia au continuat timp de mai multe decenii după moartea lui Bruce. Un război civil între dinastia Bruce și vechii rivalii ai acesteia, Comyn-Balliol, a durat până la mijlocul secolului al XIV-lea. Deși dinastia Bruce a ieșit victorioasă, David al II-lea nu avea un moștenitor, ceea ce i-a permis nepotului lui pe jumătate, Robert al II-lea, să urce la tron și să întemeieze dinastia Stewart.[31][32] Stewarții au domnit în Scoția tot restul Evului Mediu. Sub ei, țara a trecut printr-o perioadă de mare prosperitate de la sfârșitul secolului al XIV-lea, de-a lungul Renașterii Scoțiene până la Reformă⁠(d), aceasta în ciuda unui permanent război cu Anglia, a creșterii diviziunii între Highlands⁠(d) (zona deluroasă din nord) și Lowlands⁠(d) (șesul din sud), și un număr mare de regi copii.[33]

    Această perioadă a fost apogeul alianței franco-scoțiene. Garda Scoțiană – la Garde Écossaise – a fost înființată în 1418 de Carol al VII-lea al Franței. Soldații scoțieni din Garde Écossaise au luptat alaturi de Ioana d'Arc împotriva Angliei în Războiul de o Sută de Ani.[34] În martie 1421, o forță franco-scoțiană condusă de John Stewart, al 2-lea conte de Buchan⁠(d), și Gilbert de Lafayette, a învins o armată engleză mai numeroasă în bătălia de la Baugé. Trei ani mai târziu, în bătălia de Verneuil, francezii și scoțienii au pierdut in jur de 7000 de oameni.[35] Intervenția scoțiană a contribuit la victoria Franței în război.

    Începutul Erei Moderne

    În 1502, Iacob al IV-lea al Scoției⁠(d) a semnat Tratatul de Pace Perpetuă⁠(d) cu Henric al VII-lea al Angliei. De asemenea, el s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Margaret Tudor, pregătind viitoarea Uniune a Coroanelor⁠(d). Pentru Henric, intrarea prin căsătorie într-una dintre cele mai așezate familii regale a conferit legitimitate noii dinastii regale Tudor.[36] Un deceniu mai târziu, Iacob a luat fatidica hotărâre de a invada Anglia pentru a sprijini Franța în conformitate cu Auld Alliance⁠(d). El a fost ultimul monarh britanic care a murit în luptă, la bătălia de la Flodden⁠(d).[37] După o generație, Auld Alliance a fost denunțată prin tratatul de la Edinburgh⁠(d). Franța a acceptat să-și retragă toate forțele terestre și navale. În același an, 1560, John Knox și-a îndeplinit obiectivul de a face din Scoția o țară protestantă, și parlamentul Scoțian a revocat autoritatea papală în Scoția.[38] Mary, Regina Scoției, catolică și fostă regină a Franței, a fost forțată să abdice în 1567.[39]

    În 1603, Iacob al VI-lea, regele Scoției, a moștenit tronul Regatului Angliei și Regatului Irlandei, și a devenit regele Iacob I al Angliei și al Irlandei, și a plecat de la Edinburgh la Londra.[40] Cu excepția unei perioade scurte de sub Protectorat, Scoția a rămas stat separat, dar a existat un considerabil conflict între coroană și covenantiști⁠(d) pe tema formei de guvernare eclesiastică. Revoluția Glorioasă din 1688-89 a dus la răsturnarea putereii regelui Iacob al VII-lea al Scoției și al II-lea al Angliei de către Parlamentul englez în favoarea lui William și Mary⁠(d).

    Împreună cu țări precum Franța, Norvegia, Suedia și Finlanda, Scoția a trecut printr-o foamete în 1690. Mortalitatea mare, natalitatea scăzută și emigrația au redus populația din unele părți ale țării, cu 10 până la 15%.[41]

    În 1698, Company of Scotland⁠(d) a încercat un proiect de a pune la punct o colonie comercială la Istmul Panama. Aproape fiecare proprietar de pământ scoțian care a avut bani puși deoparte a investit în schema Darien⁠(d). Eșecul acesteia a dus la scăpătarea acestor latifundiari, dar nu și la sărăcirea orașelor. Cu toate acestea, nobilii scăpătați, împreună cu pericolul invaziei engleze, a jucat un rol important în a convinge elita scoțiană să accepte unirea cu Anglia.[42][43]

    La 22 iulie 1706, Tratatul de Uniune⁠(d) a fost convenit între reprezentanții Parlamentului Scoției⁠(d) și ai Parlamentului Angliei⁠(d) și, în anul următor, Legile de Uniune au fost adoptate de ambele parlamente pentru a crea Regatul Unit al Marii Britanii, începând de la 1 mai 1707.

    Secolul al XVIII-lea
     
    Ilustrație de David Morier a bătăliei de la Culloden⁠(d).

    Cum taxele comerciale vamale cu Anglia erau acum desființate, comerțul a înflorit, în special cu America Colonială. Clipperele aparținând mogulilor tutunului din Glasgow erau cele mai rapide nave pe traseul către Virginia. Până la Războiul de Independență din 1776, Glasgow a fost cel mai mare port din lume la comerțul cu tutun.[44] Diferențele între averile clasei negustorilor din Lowlands⁠(d) și ale vechilor clanuri din Highlands⁠(d) s-au adâncit, amplificând secole de diviziune.

    Pretendenții detronați, din ramura Stuart iacobită⁠(d) au rămas populari în Highlands și în nord-est, în special în rândul populației care nu era prezbiteriană, între care se numărau romano-catolicii și protestanții adepți ai Bisericii Episcopale⁠(d) (anglicanii scoțieni). Cu toate acestea, două mari răscoale iacobite⁠(d) declanșate în 1715 și 1745 nu au reușit să înlăture dinastia de Hanovra de pe tronul Britanic. Amenințarea răscoalelor iacobite pentru Regatul Unit și pentru monarhi s-a încheiat efectiv cu bătălia de la Culloden⁠(d), Marea Britanie este ultima luptă de câmp⁠(d) din istoria Marii Britanii. Această înfrângere a deschis calea pentru transferuri de populație indigenă pe scară largă din Highlands și din Insule, denumiteHighland Clearances⁠(d).

    Iluminismul Scoțian⁠(d) și Revoluția Industrială au făcut din Scoția un centru intelectual, industrial și comercial[45]–într-atât încât Voltaire spunea: „În Scoția căutăm toate ideile noastre de civilizație.”[46] După dispariția iacobitismului și acceptarea Uniunii, mii de scoțieni, în principal lowlanderi, au ocupat numeroase poziții de putere în politică, administrație publică, armată și marină, comerț, economie, colonii, întreprinderi și alte domenii în tot Imperiul Britanic emergent. Istoricul Neil Davidson observa că „după 1746, a existat un nivel cu totul nou de participare a scoțienilor la viața politică, în special în afara Scoției.” Davidson precizează, de asemenea, că „departe de a fi «periferică» în economia britanică, Scoția – sau, mai precis, Lowlandul – s-a aflat în centrul său."[47]

    Secolul al XIX-lea
     
    Transport pe Clyde, de John Atkinson Grimshaw, 1881

    Legea Scoțiană de Reformă din 1832⁠(d) a crescut numărul de parlamentari scoțieni și a extins drepturile politice asupra a mare parte din clasa de mijloc.[48] De la mijlocul secolului, au început să crească vocile ce solicitau autonomia Scoției, și ca urmare a fost reînființată funcția de secretar de stat pentru Scoția⁠(d).[49] Spre sfârșitul secolului, printre prim-miniștrii britanici de origine scoțiană s-au numărat William E. Gladstone[50] și contele de Rosebery.[51] Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, importanța crescândă a clasei muncitoare a fost marcată de succesul lui Keir Hardie în alegerile parțiale din Mid Lanarkshire, 1888⁠(d), care au dus la întemeierea Partidului Laburist Scoțian⁠(d), care a fost absorbit în Partidul Laburist Independent⁠(d) în 1895, Hardie fiind primul lider al acestuia.[52]

    Glasgow a devenit unul dintre cele mai mari orașe din lume, și a fost cunoscut ca „al Doilea Oraș al Imperiului”, după Londra.[53] După 1860, șantierele navale de pe malul Clyde-ului s-au specializat în vapoare din fier (după 1870, din oțel), material care a înlocuit rapid lemnul atât la flotele comerciale cât și la cele de luptă. A devenit principalul centru de construcții navale al lumii.[54] Deși au adus locuri de muncă și bogăție, evoluțiile industriale au fost atât de rapide încât locuințele, urbanismul, și sănătatea publică nu au ținut pasul cu ea și, pentru un timp, condițiile de viață în câteva dintre orașe erau deosebit de rele, din cauza supraaglomerării, mortalității infantile ridicate și a creșterii incidenței cazurilor de tuberculoză.[55]

     
    Walter Scott, ale cărui Romane Waverley⁠(d) au contribuit la definirea identității scoțiene în secolul al XIX-lea.

    Se consideră de obicei că Iluminismul Scoțian s-a încheiat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,[56] dar un număr disproporționat de mare de contribuții scoțiene la patrimoniul științific și literar britanic a continuat timp de încă 50 de ani sau mai mult, datorită unor figuri ca fizicienii James Clerk Maxwell și Lord Kelvin, inginerii și inventatorii James Watt și William Murdoch⁠(d), a cărui activitate a fost critică pentru evoluțiile tehnologice ale Revoluției Industriale din Anglia.[57] În literatură, cea mai de succes figură a jumătății secolului al XIX-lea a fost Walter Scott. Prima sa lucrare în proză, Waverley⁠(d) în 1814, este considerată a fi primul roman istoric.[58] A lansat o carieră de mare succes și a contribuit la definirea și popularizarea identității culturale scoțiene.[59] În secolul al XIX-lea, mai mulți autori de origine scoțiană au căpătat reputație internațională, între ei numărându-se Robert Louis Stevenson, Arthur Conan Doyle, J. M. Barrie și George MacDonald⁠(d).[60] Scoția a jucat un rol major și în dezvoltarea artelor și arhitecturii. Școala din Glasgow⁠(d), care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, și a înflorit în secolul al XX-lea, a produs un amestec distinctiv de influențe, între care redeșteptarea celtică⁠(d) de Arts and Crafts, și japonismul⁠(d), care au găsit susținere în lumea artei moderne a întregii Europe continentale și a ajutat la definirea stilului Art Nouveau. Printre promotorii acesteia s-a numărat arhitectul și artist Charles Rennie Mackintosh.[61]

    Această perioadă a adus un proces de reabilitare a culturii Highlandului. În 1820, ca parte a redeșteptării romantice, tartanul și kiltul au fost adoptate de către membrii elitei sociale, nu doar în Scoția, dar în întreaga Europă,[62][63] în urma popularității ciclului Ossian al lui Macpherson[64][65] și apoi a romanelor Waverely ale lui Walter Scott.[66] Cu toate acestea, Highlandul a rămas foarte sărac și tradiționalist.[67] Dorința de a îmbunătăți agricultura și profiturile au condus la Highland Clearances⁠(d), în care o mare parte a populației din zonele muntoase a suferit transferuri forțate, iar terenurile au fost împrejmuite, în principal pentru a putea fi utilizate la creșterea ovinelor. Aceste schimbări au urmat modelul schimbărilor agricole din toată Marea Britanie, dar au rămas notorii mai ales ca urmare a momentului târziu în care s-au făcut, a lipsei de protecție juridică pentru arendașii sezonieri în dreptul scoțian⁠(d), abandonarea bruscă și forțată a sistemului tradițional al clanurilor, și brutalitatea multor evacuări.[68] Unul din rezultate a fost un continuu exod al țăranilor către orașe, sau chiar mai departe, în Anglia, Canada, America sau Australia.[69] Populația Scoției a crescut în mod constant în secolul al XIX-lea, de la 1.608.000 la recensământul din anul 1801 la 2.889.000 în 1851 și 4.472.000 în 1901.[70] Chiar și cu dezvoltarea industriei, tot nu erau suficiente de locuri de muncă bune. Ca urmare, în perioada 1841-1931, aproximativ 2 milioane de scoțieni au emigrat în America de Nord și Australia, și alți 750.000 de scoțieni s-au mutat în Anglia.[71]

     
    Adunarea Tulburării; pictat de David Octavius Hill.

    După ani lungi de luptă în politica bisericească, în 1834 evanghelicii au dobândit controlul asupra Adunării Generale⁠(d) și au adoptat Legea Vetoului, care permitea congregațiilor să respingă numirile „intruzive” de pastori făcute sub influența unor donatori sau ctitori înstăriți. A urmat „Conflictul de Zece Ani”, un șir de dispute legale și lupte politice, încheiat cu înfrângerea neintruzioniștilor în instanțele civile. Rezultatul a fost separarea de biserică a unor neintruzioniști, în frunte cu dr. Thomas Chalmers⁠(d), cunoscută ca Marea Perturbare din 1843⁠(d). Aproximativ o treime din cler, în principal din nord și din Highland, s-au separat și au format Biserica Liberă a Scoției⁠(d).[72] În secolul al XIX-lea, diviziunile crescânde între calvinii fundamentaliști și teologii liberali au dus la o nouă ruptură în sânul Bisericii Libere, calvinii rigizi despărțindu-se de aceasta pentru a forma Biserica Presbiteriană Liberă⁠(d) în 1893.[73] Emanciparea Catolică⁠(d) din 1829 și afluxul unui număr mare de imigranți irlandezi, în special după anii foametei de la sfârșitul deceniului anilor 1840, îndreptat în principal către centrele mari din Lowland cum ar fi Glasgow, a condus la o transformare a situației catolicilor. În 1878, în ciuda opoziției, în țară s-a restaurat o ierarhie bisericească romano-catolică, și catolicismul a devenit unul din cultele importante din Scoția.

    Împreună, industrializarea, urbanizarea și Perturbarea din 1843 au subminat tradiția școlilor parohiale. Din anul 1830, statul a început să finanțeze construcția de clădiri cu granturi; apoi, din 1846 a început să finanțeze școli prin sponsorizare directă; iar în 1872, Scoția a trecut la un sistem de școli în mare parte gratuite și finanțate de stat și administrate de consilii școlare locale, similar cu cel din Anglia.[74] Universitatea din Glasgow⁠(d) a devenit un lider al învățământului superior britanic, răspunzând la nevoile educaționale ale tinerilor din mediul urban și din clasa negustorilor, spre deosebire de clasele superioare.[75] Universitatea din St Andrews a fost prima care a început să admită femei. Din 1892, toate universitățile scoțiene puteau să pregățească femei și numărul de studente al acestora a crescut constant până la începutul secolului al XX-lea.[76]

    La începutul secolului al XX-lea
     
    Soldați din regimentul Royal Scots⁠(d) cu un drapel japonez Hinomaru Yosegaki⁠(d), Birmania⁠(d), 1945.

    Scoția a jucat un rol major în efortul britanic din Primul Război Mondial. A contribuit în special cu forță de muncă, nave, utilaje, pește și bani.[77] La o populație de 4,8 milioane în anul 1911, Scoția a trimis peste jumătate de milion de oameni în război, dintre care peste un sfert au murit în luptă sau de boli, iar 150.000 au fost grav răniți.[78] Mareșalul⁠(d) scoțian Sir Douglas Haig a fost comandantul forțelor britanice de pe Frontul de Vest.

    Războiul a adus apariția unei mișcări radicale numită „Red Clydeside⁠(d)”, condusă de militanți sindicaliști. Foste fiefuri politice liberale⁠(d), districtele industriale au devenit laburiste înainte de 1922, având bază electorală în catierele muncitorești locuite de irlandezi catolici⁠(d). Femeile au fost deosebit de active la construirea de solidarității la nivel de cartier pe probleme de locuințe. Cu toate acestea, "Reds" au operat doar în cadrul Partidului Laburist și au avut o influență redusă în Parlament, iar starea de spirit în rândul adepților săi s-a transformat într-o disperare pasivă spre sfârșitul anilor 1920.[79]

    Industria de construcții navale s-a extins cu o treime și crease așteptări ale unei prosperități reînnoite, dar în locul acesteia, prin 1922, economia a fost lovită de o criză gravă, din care nu și-a revenit în totalitate decât în 1939. Perioada interbelică a fost marcată de stagnare economică în zonele rurale și urbane, și de rate ridicate ale șomajului.[80] Războiul a adus cu el schimbări profunde în plan social, cultural, economic și politic. Scoțienii au început să se gândească la declinul lor, întrucât principalii indicatori sociali, cum ar fi o sănătatea precară, starea precară a locuințelor disponibile, șomajul de masă pe termen lung, erau semne în cel mai bun caz al unei stagnări sociale și economice terminale, sau al unei spirale descendente în cel mai rău caz. Serviciul militar prestat în străinătate în numele Imperiului și-a pierdut atractivitatea față de tinerii ambițioși, care părăseau Scoția definitiv. Greaua dependență de industriile depășite, minieră și grea, constituia o problemă centrală și nimeni nu oferea soluții viabile. Disperarea s-a reflectat în ceea ce Finlay (1994) descrie ca o deznădejde generalizată care a pregătit mediul local de afaceri și liderii politici să accepte o nouă dogmă a planificării economice centralizate care s-a ivit în timpul celui de al Doilea Război Mondial.[81]

    Al Doilea Război Mondial a adus din nou prosperitate, în ciuda bombardamentelor Luftwaffe. A adus inventarea radarului de către Robert Watson-Watt⁠(d), instrument extrem de valoros în bătălia Angliei, alături de prezența la conducerea RAF Fighter Command⁠(d) a mareșalului Sir Hugh Dowding⁠(d).[82]

    Situația postbelică
     
    Economia Scoției s-a diversificat și a început să joare un rol important în domenii cum ar fi gamingul. Rockstar North⁠(d), cu sediul în capitala Edinburgh se ocupă cu dezvoltarea trilogiilor Grand Theft Auto și Lemmings

    După 1945, Scoția situația economică s-a înrăutățit treptat din cauza concurenței externe, a ineficienței industriei și a disputelor industriale.[83] Numai în ultimele decenii, țara s-a bucurat de o renaștere culturală și economică. Printre factorii economici care contribuie la această revenire se numără o piață a serviciilor financiare refăcută, producția de electronice⁠(d),[84] și petrolul din Marea Nordului⁠(d) și industria gazelor naturale.[85] Introducerea în 1989 de către guvernul lui Margaret Thatcher a sistemului de impozitare locală Community Charge⁠(d) cu un an înaintea restului Regatului Unit, a contribuit la o creștere a mișcării pentru redobândirea controlului de către Scoția asupra chestiunilor interne.[86] În urma unui referendum privind propunerile de descentralizare din 1997⁠(d), Legea Scoției din 1998⁠(d)[87] a fost adoptată de Parlamentul Regatului Unit pentru a institui un Parlament Scoțian  deconcentrat și un Guvern Scoțian cu responsabilitate pentru cele mai multe legi specifice Scoției.[88]

    Educația

    Sistemul scoțian de învățământ⁠(d) a rămas întotdeauna distinct față restul Regatului Unit, cu un accent caracteristic pe educația vastă⁠(d).[89] În secolul al XV-lea, accentul pus de umaniști pe educație s-a cumulat cu adoptarea Legii Educației din 1496⁠(d), care a decretat că toți fiii de baroni și țărani liberi deținători ai unei suprafețe substanțiale de pământ sunt obligați să participe la școli de gramatică a învăța „perfyct Latyne”, ceea ce a dus la creșterea alfabetizării în rândul elitei masculine înstărite.[90] În cadrul Reformei, în 1560 Book of Discipline⁠(d) a stabilit un plan de a avea o școală în fiecare parohie, dar acest lucru s-a dovedit imposibil din punct de vedere financiar.[91] În 1616, o lege dată de Consiliul de Coroană a poruncit ca fiecare parohie să înființeze o școală.[92] La sfârșitul secolului al XVII-lea, exista o rețea în mare măsură completă de școli parohiale în Lowlands, dar în Highlands educația de bază încă lipsea în multe domenii.[93] Educația a rămas o chestiune în sarcina bisericii și nu a statului până la Legea Educației (1872)⁠(d).[94]

    ^ The History Of Ireland. Accesat în 17 septembrie 2014.  ^ Ayto, John; Ian Crofton. Brewer's Britain & Ireland: The History, Culture, Folklore and Etymology of 7500 Places in These Islands. WN. ISBN 0-304-35385-X.  Mai multe valori specificate pentru |autor2= și |nume2= (ajutor) ^ The earliest known evidence is a flint arrowhead from Islay⁠(d). ^ Sites at Cramond⁠(d) dated to 8500 BC and near Kinloch⁠(d), Rùm⁠(d) from 7700 BC provide the earliest known evidence of human occupation in Scotland. ^ Pryor, Francis (2003). Britain BC. London: HarperPerennial. pp. 98–104 & 246–250. ISBN 978-0-00-712693-4.  ^ Keys, David (14 august 2009). „Ancient royal tomb found in Scotland”. The Independent. London. Accesat în 16 august 2009.  ^ Brophy, Kenneth; Noble, Gordon; Driscoll, Stephen (2010). „The Forteviot dagger burial”. History Scotland. 10 (1): 12–13. ISSN 1475-5270.  Mai multe valori specificate pentru |ISSN= și |issn= (ajutor) ^ Koch, John. „O'Donnell Lecture 2008 Appendix” (PDF). University of Wales. Accesat în 27 mai 2010.  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor) ^ Koch, John (2009). Tartessian: Celtic from the Southwest at the Dawn of History in Acta Palaeohispanica X Palaeohispanica 9 (2009) (PDF). Palaeohispanica. pp. 339–351. Accesat în 17 mai 2010.  ^ Koch, John. „New research suggests Welsh Celtic roots lie in Spain and Portugal”. The Megalithic Portal. Accesat în 10 mai 2010.  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor) ^ Cunliffe, Barry (2008). A Race Apart: Insularity and Connectivity in Proceedings of the Prehistoric Society 75, 2009, pp. 55–64. The Prehistoric Society. p. 61.  ^ Bryson 2010. ^ „Skara Brae: The Discovery of the Village”. Accesat în 17 septembrie 2014.  ^ „The Romans in Scotland”. BBC.  ^ Hanson, William S. The Roman Presence: Brief Interludes, in Edwards, Kevin J. & Ralston, Ian B.M. (Eds) (2003). ^ Snyder, Christopher A. (2003). The Britons. Blackwell Publishing. ISBN 0-631-22260-X.  ^ Robertson, Anne S. (1960). ^ "Dalriada: The Land of the First Scots". ^ "Scot (ancient people)". ^ Campbell, Ewan. (2001). ^ Peter Heather, "State Formation in Europe in the First Millennium A.D.", in Barbara Crawford (ed. ^ For instance, Alex Woolf⁠(d), "The Verturian Hegemony: a mirror in the North", in M. P. Brown & C. A. Farr, (eds. ^ Brown, Dauvit (2001). „Kenneth mac Alpin”. În M. Lynch. The Oxford Companion to Scottish History. Oxford: Oxford University Press. p. 359. ISBN 978-0-19-211696-3.  ^ Brown, Dauvit (1997). „Dunkeld and the origin of Scottish identity”. Innes Review. Glasgow: Scottish Catholic Historical Association (48): 112–124.  ^ Foster, Sally (1996). Picts, Gaels and Scots (Historic Scotland). Londra: Batsford. pp. 16–41;. ISBN 978-0-7134-7485-5.  ^ Withers, Charles, W.J. (1984). Gaelic in Scotland, 1698–1981. Edinburgh: John Donald. pp. 16–41;. ISBN 978-0-85976-097-3.  ^ Thomas Owen Clancy. „Gaelic Scotland: a brief history”. Bòrd na Gàidhlig. Arhivat din original la 11 septembrie 2007. Accesat în 21 septembrie 2007.  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |author= (ajutor) ^ Murison, A. F. (1899). Scotland Conquered, 1174–1296 (ed. reprint 2005). National Archives. p. 30. ISBN 978-1-4179-1494-4.  ^ „Scotland Regained, 1297–1328”. National Archives of the United Kingdom.  ^ Murison, A. F. (1899). King Robert the Bruce (ed. reprint 2005). Kessinger Publishing. p. 30. ISBN 978-1-4179-1494-4.  ^ Barrow, Geoffrey, W. S. (6 June 1991) [1965]. Robert Bruce & the Community of the Realm of Scotland (ed. 4th). Edinburgh University Press. ISBN 0-7486-2022-2.  Verificați datele pentru: |year= / |date= mismatch (ajutor) ^ Grant, Alexander (6 iunie 1991) [1984]. Independence and Nationhood: Scotland, 1306–1469 (ed. New). Edinburgh University Press. pp. 3–57. ISBN 978-0-7486-0273-5.  ^ Wormald, Jenny (6 iunie 1991) [1981]. Court, Kirk and Community: Scotland (ed. New). Edinburgh University Press. ISBN 978-0-7486-0276-6.  ^ „Medieval life Garde Ecossaise”. Learning Scotland. Arhivat din original la 2 ianuarie 2012.  ^ The Illustrated Encyclopedia of Warfare. DK Publishing. 2012. p. 391.  ^ „James IV, King of Scots 1488–1513”. BBC.  ^ „Battle of Flodden, (Sept. 9, 1513),”. Encyclopædia Britannica.  Mai multe valori specificate pentru |lucrare= și |work= (ajutor) ^ „The Scottish Reformation,”. BBC Scotland.  ^ „Religion, Marriage and Power in Scotland, 1503–1603”. The National Archives of the United Kingdom.  ^ Ross, David (2002). Chronology of Scottish History. Geddes & Grosset. p. 56. ISBN 1-85534-380-0. 1603: James VI becomes Iacob I al Angliei in the Union of the Crowns⁠(d), and leaves Edinburgh for London  ^ Cullen, Karen J. (15 februarie 2010). Famine in Scotland: The 'ill Years' of The 1690s. Edinburgh University Press. pp. 152–3. ISBN 0748638873.  ^ „Why did the Scottish parliament accept the Treaty of Union?” (PDF). Scottish Affairs. Arhivat din original (PDF) la 3 octombrie 2011. Accesat în 1 mai 2013.  ^ „Popular Opposition to the Ratification of the Treaty of Anglo-Scottish Union in 1706-7”. University of St Andrews. Arhivat din original la 15 iunie 2011.  ^ „The Tobacco Lords: A study of the Tobacco Merchants of Glasgow and their Activities”. Virginia Historical Society.  ^ "Some Dates in Scottish History from 1745 to 1914", The University of Iowa. ^ „Enlightenment Scotland”. Learning and Teaching Scotland.  ^ Neil Davidson(2000). The Origins of Scottish Nationhood. London: Pluto Press. pp. 94–95.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor) ^ T. M. Devine and R. J. Finlay, Scotland in the Twentieth Century (Edinburgh: Edinburgh University Press, 1996), pp. 64–5. ^ F. Requejo and K-J Nagel, Federalism Beyond Federations: Asymmetry and Processes of Re-symmetrization in Europe (Aldershot: Ashgate, 2011), p. 39. ^ R. Quinault, "Scots on Top? ^ K. Kumar, The Making of English National Identity (Cambridge: Cambridge University Press, 2003), p. 183. ^ D. Howell, British Workers and the Independent Labour Party, 1888–1906 (Manchester: Manchester University Press, 1984), p. 144. ^ J. F. MacKenzie, "The second city of the Empire: Glasgow – imperial municipality", in F. Driver and D. Gilbert, eds, Imperial Cities: Landscape, Display and Identity (2003), pp. 215–23. ^ J. Shields, Clyde Built: a History of Ship-Building on the River Clyde (1949). ^ C. H. Lee, Scotland and the United Kingdom: the Economy and the Union in the Twentieth Century (1995), p. 43. ^ M. Magnusson (10 noiembrie 2003), „Review of James Buchan, Capital of the Mind: how Edinburgh Changed the World”, New Statesman, arhivat din original la 29 mai 2011  ^ E. Wills, Scottish Firsts: a Celebration of Innovation and Achievement (Edinbugh: Mainstream, 2002). ^ K. S. Whetter (2008), Understanding Genre and Medieval Romance, Ashgate, p. 28  ^ N. Davidson (2000), The Origins of Scottish Nationhood, Pluto Press, p. 136  ^ „Cultural Profile: 19th and early 20th century developments”, Visiting Arts: Scotland: Cultural Profile, arhivat din original la 5 noiembrie 2011  ^ Stephan Tschudi-Madsen, The Art Nouveau Style: a Comprehensive Guide (Courier Dover, 2002), pp. 283–4. ^ J. L. Roberts, The Jacobite Wars, pp. 193–5. ^ M. Sievers, The Highland Myth as an Invented Tradition of 18th and 19th century and Its Significance for the Image of Scotland (GRIN Verlag, 2007), pp. 22–5. ^ P. Morère, Scotland and France in the Enlightenment (Bucknell University Press, 2004), pp. 75–6. ^ William Ferguson, The identity of the Scottish Nation: an Historic Quest (Edinburgh: Edinburgh University Press, 1998), p. 227. ^ Divine, Scottish Nation pp. 292–95. ^ M. Gray, The Highland Economy, 1750–1850 (Greenwood, 1976). ^ E. Richards, The Highland Clearances: People, Landlords and Rural Turmoil (2008). ^ J. Wormald, Scotland: a History (2005), p. 229. ^ A. K. Cairncross, The Scottish Economy: A Statistical Account of Scottish Life by Members of the Staff of Glasgow University (Glasgow: Glasgow University Press, 1953), p. 10. ^ R. A. Houston and W. W. Knox, eds, The New Penguin History of Scotland (Penguin, 2001), p. xxxii. ^ G. Robb, "Popular Religion and the Christianization of the Scottish Highlands in the Eighteenth and Nineteenth Centuries", Journal of Religious History, 1990, 16(1): 18–34. ^ J. T. Koch, Celtic Culture: a Historical Encyclopedia, Volumes 1–5 (ABC-CLIO, 2006), pp. 416–7. ^ T. M. Devine, The Scottish Nation, pp. 91–100. ^ Paul L. Robertson, "The Development of an Urban University: Glasgow, 1860–1914", History of Education Quarterly, Winter 1990, vol. 30 (1), pp. 47–78. ^ M. F. Rayner-Canham and G. Rayner-Canham, Chemistry was Their Life: Pioneering British Women Chemists, 1880–1949, (Imperial College Press, 2008), p. 264. ^ Richard J. Finlay, Modern Scotland 1914–2000 (2006), pp 1–33 ^ R. A. Houston and W.W. J. Knox, eds. ^ Iain McLean, The Legend of Red Clydeside (1983) ^ Finlay, Modern Scotland 1914–2000 (2006), pp 34–72 ^ Richard J. Finlay, "National identity in Crisis: Politicians, Intellectuals and the 'End of Scotland', 1920–1939," History, June 1994, Vol. 79 Issue 256, pp 242–59 ^ Finlay, Modern Scotland 1914–2000 (2006), pp 162–197 ^ Harvie, Christopher No Gods and Precious Few Heroes (Edward Arnold, 1989) pp 54–63. ^ See Stewart, Heather, "Celtic Tiger Burns Brighter at Holyrood, The Guardian, 6 May 2007 for an account of Scotland's economic challenges, especially after the dotcom downturn, as it competes with the emerging Eastern European economies. ^ „National Planning Framework for Scotland”. Accesat în 17 septembrie 2014.  ^ „The poll tax in Scotland 20 years on”. Accesat în 17 septembrie 2014.  ^ "The Scotland Act 1998" Office of Public Sector Information. ^ "Devolution > Scottish responsibilities" Scottish Government publication, (web-page last updated November 2010) ^ „A Guide to Education and Training in Scotland – "the broad education long regarded as characteristic of Scotland"”. Scottish Government. Accesat în 18 octombrie 2007.  ^ P. J. Bawcutt and J. H. Williams, A Companion to Medieval Scottish Poetry (Woodbridge: Brewer, 2006), ISBN 1-84384-096-0, pp. 29–30. ^ R. A. Houston, Scottish Literacy and the Scottish Identity: Illiteracy and Society in Scotland and Northern England, 1600–1800 (Cambridge: Cambridge University Press, 2002), ISBN 0-521-89088-8, p. 5. ^ „School education prior to 1873”, Scottish Archive Network, 2010, arhivat din original la 3 iulie 2011  ^ R. Anderson, "The history of Scottish Education pre-1980", in T. G. K. Bryce and W. M. Humes, eds, Scottish Education: Post-Devolution (Edinburgh: Edinburgh University Press, 2nd edn., 2003), ISBN 0-7486-1625-X, pp. 219–28. ^ "Schools and schooling" in M. Lynch (ed.
    Read less

Where can you sleep near Scoția ?

Booking.com
486.714 visits in total, 9.181 Points of interest, 404 Destinations, 24 visits today.