În timpul migrației popoarelor din secolul VII, locuitorii din Epidaurum (orașul Cavtat de astăzi) s-au retras pe o insulă apropiată de coasta dalmatică și au fondat orașul Ragusium sau Raguza. În timp, această așezare s-a unit cu orașul slav de pe coastă, Dubrovnik.

Raguza era separată de cetatea slavă ridicată pe coasta din apropiere printr-o strâmtoare.

În scurt timp aceasta a fost acoperită, iar în prezent pe locul ei se află Strada Placa (Stradun).

În Evul Mediu Republica Raguza a fost punctul de constituire și plecare a Cruciadelor, inclusiv ultima cruciadă (nefinalizată), ale cărei tabere de grupare au fost la Timișoara. Sprijinit de comerț prosper și diplomația sa experimentată, Republica Raguzana a cunoscut un nivel remarcabil de dezvoltare în secolele XV și XVI.

Bine apărată, Raguza a rămas mult timp o republică liberă, axată pe comerț și condusă de patricieni. Acest fapt s-a datorat așezării sale avantajoase pe malul Adriaticii și distanței care o separa de marile puteri europene. În oraș au fost construite, de timpuriu, sisteme de canalizare și spitale, care serveau drept exemplu pentru numeroase capitale europene. Raguza a devenit o mare putere economică, capabilă să concureze până și cu Republica Veneția.

 

Teritoriul Republicii Raguza pînă în 1808

O perioadă îndelungată s-a crezut că orașul este imposibil de cucerit. Nici măcar turcii, care în secolul XV au ocupat centrul și estul Europei, nu au reușit să străpungă zidurile înalte de 25 de metri. În caz de pericol, locuitorii orașului primeau ajutor și provizii pe mare. Așezarea a devenit o enclavă creștină în Balcanii contropiți de turci. Două porți, Pile și Ploce, reprezentau unica legătură cu uscatul și apărau orașul de invazia dușmanilor. Veneția, Ungaria și Imperiul Otoman nu au constituit o piedică în calea îmbogățirii orașului de pe urma comerțului, în ciuda suzeranității formale pe care fiecare a deținut-o la un moment dat asupra acestuia.

Guvernul orașului Raguza era liberal în vederi și acțiune: a abolit sclavia în 1418 și a devenit primul stat care a recunoscut independența Statelor Unite ale Americii. Vechiul steag al orașului conține cuvântul Libertas (libertate), iar la intrarea în fortăreața Laurenția Lovrijenac, amplasată în afara zidurilor orașului, se află inscripția Non bene pro toto libertas venditur auro, Nu e bine să fie vândută libertatea, pentru tot aurul.

Cutremurul de pământ din 1667 a distrus sectoarele întinse ale orașului. Numeroase biserici și palate vestite au trebuit reconstruite din temelii. Abia în timpul Războaielor Napoleoniene, Raguza s-a văzut silită să renunțe la autonomie.

Între anii 1806 și 1814, ea s-a aflat sub dominația Franței. Ca urmare a Congresului de la Viena, orașul a devenit parte a Regatului Dalmației, condus de monarhia austro-ungară.

Raguza și-a schimbat numele în Dubrovnik în 1918. In 1918 a intrat in componenta Regatului Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, devenit Iugoslavia in 1929.

Și în ziua de astăzi, aici domnește atmosfera orașului liber din trecut.

Întreaga structură a orașului vechi din Dubrovnik (Stari Grad), ridicată pe o peninsulă stâncoasă, a fost inclus în anul 1979 pe lista UNESCO a Patrimoniul Mondial Cultural și Natural.

Războiul civil a distrus parțial orașul și a pus capăt, pentru o vreme, valurilor de turiști. Toamna anului 1991 a marcat începutul unei perioade dificile din istoria orașului. Trupele militare sârbe au înconjurat Dubrovnikul, iar asediul a durat 80 de zile. Orașul declarat de UNESCO unul dintre cele mai importante monumente ale culturii a fost bombardat în mod regulat de pe pământ, de pe apă și din aer. O parte dintre locuitori au fugit pentru a-și salva viața. Multe dintre monumente au fost distruse.

Apărarea orașului nu a fost o sarcină ușoară. Croația amintește prin forma sa de un cap cu o trompă lungă, care se întinde de-a lungul coastelor Mării Adriatice. Dubrovnik este situat la capătul sudic al acestei trompe. Câțiva kilometri mai departe începe teritoriul statului Bosnia și Herțegovinei. Orașul a făcut față surprinzător de bine bombardamentelor sârbe. Aproape toate edificiile medievale, precum Palatul Rectorilor datînd din 1463, bisericile în stil baroc, Catedrala și Palatul Sponza au scăpat practic neatinse. Numai "a cincea fațadă" (așa cum numesc locuitorii orașului acoperișurile clădirilor din Dubrovnik) a suferit distrugeri. Reconstruirea orașului s-a făcut într-un timp foarte scurt. Locuitorii au observat cu bucurie cum Dubrovnik își recapătă strălucirea de altădată și cum turiștii încep să își facă din nou apariția. Pînă la izbucnirea războiului civil, două treimi din veniturile populației locale proveneau din turism.

Dubrovnik aparține în prezent Croației, dar continuă să își cultive caracterul aparte.