Antichitatea veche  Figură feminină, 5000 BC. Muzeul Orientului Antic. Capul zeului, regatul Yamhad (c. 1600 î. Hr.)[1]

De la aproximativ 10.000 î.Hr., Siria a fost centrul culturii neolitice, unde a apărut agricultura și creșterea vitelor pentru prima dată în lume. Perioada neolitică ulterioară se caracterizează prin case dreptunghiulare ale culturii Mureybet. În perioada Neoliticului pre-ceramică, oamenii foloseau vase de piatră, ghips și var alb. Găsirea uneltelor obsidiene din Anatolia sunt dovezi ale relațiilor comerciale timpurii. Orașele Hamoukar și Emar au jucat un rol important în timpul Neoliticului târziu și a Epocii Bronzului. Arheologii au demonstrat că civilizația din Siria a fost una din cele mai veche de pe Pământ, probabil precedată doar de cea a Mesopotamiei.

Eblaiții și amoriții  Palatul monarhic din Ebla c. 2400 î. Hr.

Cea mai veche civilizație bătinașă din regiune a fost Regatul Ebla[2], aflat în apropierea Idlibului de azi, din nordul Siriei. Ebla pare să fi fost fondat în 3500 î. Hr.,[3][4][5][6][7] și și-a făcut averea treptat, prin comerțul cu statele mesopotamiene Sumer, Asiria și Akkad, precum și cu popoarele hurian și hattian din nord-vest, Asia Mică.[8] Darurile venite din partea faraonului, găsite în timpul excavărilor, confirmă contactul Eblei cu Egiptul.

Unul dintre cele mai vechi texte scrise din Siria este un acord comercial între vizirul Ibrium al Eblei și regatul ambiguu numit Abarsal din jurul anului 2300 î. Hr.[9][10] Savanții cred că limba eblaită ar fi printre cele mai vechi limbi semitice scrise cunoscute după akkadiană. Recente clasificări ale limbii eblaite au arătat că a fost o limbă semitică răsăriteană, destul de apropiată de limba akkadiană.[11]

Ebla a fost slăbită de un lung război cu Mari, și toată Siria a devenit parte a Imperiului Akkadian după ce cuceririle lui Sargon de Akkad și ale nepotul său Naram-Sin au sfârșit dominația Eblanului asupra Siriei în prima jumătate a secolului 23, î. Hr.[12][13]

Din secolul 21 î. Hr., hurienii s-au stabilit în părțile nord-estice ale Siriei, pe când restul regiunii a fost dominată de amoriți, Siria a fost numită Pământul Amoriților de către vecinii lor asiro-babilonieni. Limba semitică nord-vestică a amoriților are atestarea cea mai veche din limbile canaanite. Mari a reapărut în această perioadă și a avut o prosperitate reînnoită până a fost cucerită de Hammurabi al Babilonului. De asemenea, Ugaritul s-a ridicat de asemenea în acel timp, aproximativ prin 1800 î. Hr., în apropierea Latakiei moderne. Ugaritica era o limbă semitică apropiată de limbile Canaanite, ce a dezvoltat alfabetul ugaritic.[14] Regatul Ugariților a supraviețuit până la distrugerea sa de către mâinile unor popoare jefuitoare indo-europene ale mării, în secolul 12 î. Hr.

Yamhad (Alepul modern) a dominat nordul Siriei timp de două secole,[15] deși Siria de Est a fost ocupată în secolele 19 și 18 î. Hr. de Vechiul Imperiu Asirian, condus de dinastia Amorită a lui Shamshi-Adad I, și de Imperiul Babilonian care a fost fondat de amoriți. Yamhad a fost descris în tăblițele de la Mari ca cel mai puternic stat din Orientul Apropiat și că are mai mulți vasali decât Hammurabi al Babilonului.[15] Yamhad și-a impus autoritatea asupra lui Alalah,[16] Qatnei,[17] a statelor huriene și a Văii Eufratului până la hotarele cu Babilonul.[18] Armata lui Yamhad a dus o campanie departe, la hotarele Elamului (Iranul modern).[19] Yamhad a fost cucerit și distrus, împreună cu Ebla, de hitiți indo-europeni din Asia Mică cam prin 1600 î. Hr.[20]

Din această perioadă, Siria a devenit un teren de bătălie pentru diferite imperii străine. Este vorba de imperiul hitit, imperiul Mitanni, imperiul egiptean, imperiul asirian mediu, și mai puțin Babilonul. Inițial, egiptenii au ocupat mult din sud, pe când hitiții și mitaniții, mult din nord. Oricum Asiria a obținut dominația, distrugând Imperiul Mitanni și anexând teritorii imense deținute înainte de hitiți și Babilon.

Arameii și fenicienii  Templul fenician din Amrit. Reliefuri din Tel Halaf datând din timpul regatului arameic a lui Bit Bahiani

În jurul secolului 14 î. Hr., diferite popoare semitice s-au ivit pe teritoriu, precum suteenii semi-nomazi, care au intrat într-un conflict fără succes, cu Babilonul aflat în est, și cu arameii vorbitori de limbă semitică vestică care i-au absorbit pe amoriții de mai înainte. Suteanii au fost de asemenea subjugați de Asiria și de hitiți pentru secole. Egiptenii au luptat cu hitiții pentru controlul asupra Siriei vestice; lupta și-a atins apogeul cu Bătălia de la Kadesh din 1274 î. Hr.[21][22] Vestul a rămas parte a imperiului hitit până la distrugerea sa în jurul anului 1200 î. Hr.,[23] pe când Siria estică a devenit parte a Imperiului Asirian Mijlociu,[24] care de asemenea a anexat mult din vest în timpul regimului lui Tiglath-Pileser I (1114–1076 î. Hr.).

Odată cu distrugerea hitiților și declinul Asiriei la sfârșitul secolului 11 î. Hr., triburile arameice au preluat controlul asupra unei bune părți din interior, formând state precum Bit Bahiani, Aram-Damascus, Hama, Aram-Rehob, Arab-Naharaim și Luhuti. Din acest punct, regiunea a devenit cunoscută ca Arameea sau Aram. Aici a fost de asemenea o sinteză între arameii semiți și rămășițele de hitiți indo-europeni, ce a dus la fondarea unui număr de state siro-hitite în nordul centrului Aramului (Siria) și sudul Asiei Mici (Turcia modernă), printre care Palistin, Carchemish și Sam'al.

Un grup canaanit cunoscut ca fenicieni a ajuns să domine coastele Siriei, (și de asemenea Libanul și nordul Paletinei) din secolul 13 î. Hr., formând orașe-stat ca Amrit, Simyra, Arwad, Paltos, Ramitha și Shuksi. Din aceste regiuni de coastă și-au întins influența de-a lungul Mediteranei, făcând colonii în Malta, Sicilia, peninsula Iberică (Spania și Portugalia modernă), coastele Africii de nord, dar cel mai semnificativ fapt este fondarea marelui oraș-stat Cartagena (în Tunisia modernă) în secolul 9 î. Hr., care mult mai târziu a devenit centru al unui imperiu însemnat, ce rivaliza cu Imperiul Roman.

Siria și întregul Orient Apropiat, precum și alte teritorii, au căzut în mâinile vastului Imperiu Neo-Asirian (911 î. Hr. – 605 î. Hr.). Asirienii au introdus aramaica imperial ca lingua franca a imperiului. Această limbă a rămas dominantă în Siria și în întreg Orientul Apropiat până la cucerirea arabă islamică din secolele 7-8 d. Hr. Tot până la cucerire, imperiul a fost mijloc de răspîndire a creștinismului. Asirienii și-au numit coloniile din Siria și Liban, Eber Nari. Dominația asiriană s-a terminat după ce asirienii au slăbit foarte mult în urma unei serii de războaie civile brutale, urmate de o coaliție de atac a fostelor popoare supuse: mezii, babilonienii, caldeii, perșii, sciții și cimerienii. În timpul căderii Asiriei, sciții au devastat și prădat mult din Siria. Ultima poziție a armatei asiriene a fost Carchemish din nordul Siriei, în 605 î. Hr. Imperiul Asirian a fost succedat de Noul Imperiu Babilonian (605 î. Hr. – 539 î. Hr.). În această perioadă, Siria a devenit loc de bătălie între Babilonia și altă fostă colonie asiriană, Egiptul. Babilonienii, ca și rudele lor asiriene, au fost victorioși în lupta împotriva Egiptului.

Antichitatea clasică  Orașul antic Palmira

Perșii ahemenizi a preluat Siria de la Babilon ca parte a hegemoniei lor în Asia de sud-vest, în 539 î. Hr. Perșii, care s-au aflat patru secole sub conducere asiriană, au păstat aramaica imperială ca limbă a Imperiului Ahemenid (539 î. Hr. - 330 î. Hr.), precum și numele asirian al satrapiei Aramului/Siriei, Eber-Nari.

Siria a fost cucerită de Imperiul Macedonean grec, condus de Alexandru cel Mare prin aproximativ 330 î. Hr., și în consecință a devenit provincia Coele-Siria a Imperiului Seleucid grecesc (323 î. Hr. – 64 î. Hr.).

Grecii au fost cei care au dat regiunii numele de „Siria”. La origine o corupere a denumirii „Asiria”, grecii au folosit acest termen nu doar pentru a descrie Asiria însăși, ci pamanturile din vestul acesteia, care s-au aflat timp de secole sub dominație asiriană.[25] Așadar, în lumea greco-romană, atât arameii din Siria, cât și asirienii din Mesopotamia, erau numiți „sirieni” sau „siriaci”, deși aceștia erau popoare distincte, dar această confuzie va continua și în lumea modernă. În cele din urmă, părți ale Siriei seleucide au fost preluate de Hașmonei până la dezintegrarea lentă a imperiului elenistic.

Pentru scurt timp, Siria ajuns sub control armenesc din 83 î. Hr., prin cuceririle lui Tigran cel Mare, care a fost întâmpinat ca salvator al poporului său de seleucizi și romani. Armenii au menținut controlul asupra Siriei pentru două decenii înainte de a fi izgoniți de romani.

 Teatru Roman din Bosra din provincia Arabia, Siria de azi

Pompei cel Mare al Imperiului Roman, a capturat Antiohia în 64 î. Hr., transformând Siria în provincie romană.

 Imperiul palmirian în 271 d. Hr.

Palmira, un regat bogat și uneori puternic, vorbitor de aramaică, a apărut în centrul Siriei, în secolul 2; palmirienii au înființat o rețea comercială care a făcut orașul unul dintre cele mai bogate din imperiul roman. În cele din urmă, la sfârșitul secolului 3 d. Hr., regele Palmirei, Odenatus, l-a învins pe împăratul persan Shapur I și a controlat în întregime estul roman, pe când Zenobia, succesorul și văduva sa, a înființat Imperiul de la Palmira, care a cucerit Egiptul, Siria, Palestina, mult din Asia Mică, Iudeea și Libanul, înainte de a fi până la urmă adusă sub control roman în 273 d. Hr.

Regatul mesopotamian asirian Adiabene a controlat teritorii din nord-estul Siriei între 10 d. Hr. și 117 d. Hr., înainte de a fi cucerit de Roma.[26]

Limba aramaică a fost la fel de rătăcită ca și Zidul lui Hadrian din Britania antică, cu inscripții scrise de soldații asirieni și aramei din Imperiul Roman.[27]

În cele din urmă, controlul Siriei a trecut la bizantini, în urma scindării Imperiului Roman.[8]

Populația în mare măsură vorbitoare de aramaică din Siria în timpul apogeului imperiului bizantin, probabil că n-a predominat până în secolul 19. Anterior cuceririi arabe islamice din secolul 7 d. Hr., masa populației erau aramei, dar Siria era de asemenea casa claselor conducătoare grecești și romane, asirienii rămânând în nord-est, fenicienii de-a lungul coastelor, iar evreii și armenii fiind de asemenea existenți în orașe mari, alături de nabateeni și arabii pre-islamici, precum lahmizii și gassanizii ce locuiau în deșerturile din sudul Siriei. Creștinismul sirian a devenit religia cea mai importantă, deși alții urmau iudaismul, mitraismul, maniheismul, religia greco-romană, religia canaanită și religa mesopotamiană. Populația largă și prosperă a Siriei a făcut din Siria una dintre cele mai importante provincii romane și bizantine, mai ales în secolele 2 și 3 (d. Hr.).[28]

Împăratul roman Alexandru Sever, care a fost împărat din 222 până în 235, a fost un arameu din Siria. Vărul său, Eliogabal, care a fost împărat din 218 până în 222, a fost de asemenea din Siria, iar familia sa deținea drepturi ereditare în preoțimea înaltă a zeului arameu al soarelui, în Homsul modern din Siria. Un alt împărat roman care a fost sirian a fost Filip Arabul (Marcus Iulius Filipus), împărat din 244 până în 249.[28]

Siria este importantă în istoria creștinismului: Saul din Tars, cunoscut mai mult ca apostolul Pavel, a fost convertit pe drumul spre Damasc și a fost un personaj semnificativ în biserica creștină din Antiohia din Siria antică, de unde a pornit în multe din călătoriile sale misionare. (Fapte 9:1–43)

Evul Mediu În timpul epocii lui Mohammed

Prima interacțiune a lui Mohammed cu poporul și triburile Siriei a avut loc în timpul invaziei Dumatului Jandal, în iulie 626[29], unde acesta a ordonat adepților săi să invadeze Dumatul, întrucât Mohammed a înțeles că anumite triburi au fost implicate în marele jaf și s-a pregătit de atacarea chiar a Medinei.[30]

William Montgomery Watt susține că aceasta a fost cea mai importantă expediție pe care Mohammed a ordonat-o în timpul său, chiar dacă a fost menționată puțin în sursele primare. Dumat Al-Jandal se afla la 500 mile (804,672 km) distanță de Medina, iar Watt afirmă că acolo nu exista o amenințare imediată la adresa lui Mohammed, în afară de posibilitatea ca conexiunile cu Siria și aprovizionările spre Medina să fie întrerupte. Watt spune că „este tentant să presupui că Mohammed prevăzuse deja expansiunea ce avea să aibă loc după moartea sa” și că marșul rapid al trupelor sale i-ar fi „impresionat pe toți cei care au auzit de el”.[31]

De asemenea, William Muir crede că expediția a fost importantă întrucât Mohammed a fost urmat de 1000 de bărbați ce se aflau la hotarele cu Siria, unde triburi distante i-au însușit numele, pe când orizontul politic al fostului impreriu mohammedan s-a extins.[29]

Siria islamică (al-Sham)  Frescă din Qasr al-Hayr al-Gharbî, construită la începutul secolului 7

Prin 640 d. Hr., Siria a fost cucerită de armata arabă Rashidun, condusă de Khalid ibn al-Walid. La mijlocul secolului 7, dinastia Omeiadă, iar apoi conducătorii imperiului, au plasat capitala imperiului la Damasc. Puterea țării a scăzut în timpul ultimei domnii Omeiade, în special datorită totalitarismului, corupției și revoluțiilor cauzate de acestea. Dinastia Omeiadă a fost răsturnată în 750 de dinastia Abbasidă, care a mutat capitala imperiului la Baghdad.

Araba – devenită oficială sub Omeiazi – a devenit limbă dominantă, înlocuind greaca și aramaica, dominante în epoca bizantină. În 887, Tulunizii, dinastie ce conducea Egiptul islamic, au anexat Siria ce aparținea Abasizilor, și au fost mai târziu înlocuiți cu dinastia egipteană a Ihșidizilor, iar mai târziu cu hamdanizii, dinastie ce își au originea în Alep, fondată de Sayf al-Dawla.[32]

Cruciații, Ayyubidii, Mamelucii și nizariții  Bătălia de la Wadi al-Khazandar (1299). Mongolii conduși de Ghazan i-au înfrânt pe Mameluci.

Părți ale Siriei au fost deținute de stăpâni francezi, englezi, italieni și germani, între 1098 și 1189, în timpul cruciadelor, stăpânirile ce au condus în acea perioadă fiind cunoscute ca state cruciate, iar prima țară de acest fel din Siria a fost Principatul de Antiohia. Regiunea montană de coastă a fost de asemenea ocupată în parte de ismaeliți nizariți, așa-numiții Asasini, care au avut confruntări și armistiții intermitente cu statele cruciate. Mai târziu în istorie, „nizariții au făcut cunoscute ostilitățile france; ei au primit sprijin de la Ayyubidi.”[33]

După un secol de conducere selgiucidă, Siria a fost cucerită (1175–1185) în cea mai mare parte de despotul războinic kurd Saladin, fondatorul dinastiei Ayyubide din Egipt. Alep a căzut în mâinile mongolilor lui Hulegu în ianuarie 1260, iar Damascul în martie, dar apoi Hulegu a fost forțat să-și întrerupă atacul și să se întoarcă în China pentru a trata o dispută de succesiune.

Siria otomană  1803 Atlasul Cedid, prezentând Siria otomană marcată ca „Al Sham” în galben Femei siriene, 1683

În 1516, Imperiul Otoman a invadat sultanatul Mameluc al Egiptului, cucerind Siria și încoporând-o în imperiul său. Sistemul otoman n-a fost împovărător pentru sirieni deoarece turcii au respectat araba ca limbă a Coranului și au acceptat rolul apărătorilor credinței. Damascul a devenit centru comercial important al Meccăi, ce a primit un caracter sfânt pentru musulmani, datorită rezultatelor bune ale pelerinilor nenumărați ce au trecut prin pelerinajul spre Mecca.[34]

Administrația otomană a introdus un sistem ce a condus la co-existență pașnică. Fiecare minoritate etno-religioasă – musulmani șiiți arabi, musulmani sunniți arabi, ortodocși sirieni aramei, ortodocși greci, creștini maroniți, creștini asirieni, armeni, kurzi și evrei – constituia millet.[35] Liderii religioși ai fiecărei comunități au administrat drepturile de stare și au executat anumite funcții civile de asemenea.[34] În 1831, Ibrahim Pasha al Egiptului a renunțat la loialitatea sa față de imperiu și a invadat Siria otomană, capturând Damascul. În timpul conducerii sale scurte asupra domeniului, a încercat să schimbe demografia și structura socială a regiunii: a adus mii de țărani egipteni pentru a popula câmpiile din Siria de sud, a reconstruit Jaffa și a așezat în ea soldați egipteni veterani, intenționând să o transforme într-o capitală regională și a zdrobit rebeliunile țăranilor și druizilor și a deportat oamenii neloiali din triburi. Oricum, în 1840 a fost nevoit să predea teritoriul înapoi otomanilor.

Din 1864, reformele Tanzimatului au fost aplicate în Siria otomană, fiind dezmembrate provinciile (vilaietele) Alep, Zor, Beirut și Damasc; a fost creat Mutasarifatul Muntelui Liban și curând după aceasta, Mutasarifatul Ierusalim a fost creat și a primit un statut separat.

În timpul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a intrat în conflict de partea Germaniei și imperiului austro-ungar. În cele din urmă a suferit înfrângere și a pierdut controlul asupra întregului Orient Apropiat în favoarea Imperiului Britanic și a Imperiului Francez. În timpul conflictului, genocidul împotriva popoarelor creștine a fost executat de otomani și aliații săi sub forma Genocidului Armean și a celui Asirian, orașul Deir ez-Zor din Siria otomană fiind destinația finală a acestor marșuri ale morții.[36] La mijlocul Primului Război Mondial, doi diplomați ai aliaților (francezul François Georges-Picot și britanicul Mark Sykes) s-au înțeles în secret asupra împărțirii de după război a Imperiului Otoman în zone de influență prin Acordul Sykes-Picot din 1916. Inițial, cele două teritorii au fost separate de o graniță ce se întindea aproape ca o linie dreaptă, de la Iordan la Iran. În orice caz, descoperirea petrolului în regiunea Mosul puțin înainte de sfârșitul războiului, a dus la o altă negociere cu Franța în 1918, prin care această regiune a fost cedeată 'Zonei B', adică zonei britanice de influență. Această frontieră a fost mai târziu recunoscută pe plan internațional când Siria a primit un mandat al Ligii Națiunilor în 1920.[37]

Mandatul francez  Inaugurarea președintelui Hashim al-Atassi în 1936

În 1920, un Regat al Siriei independent a fost înființat sub Faisal I din familia Hașemiților. Oricum, această conducere a durat doar câteva luni, până la Bătălia de la Maysalun. Trupe franceze au ocupat Siria în urma Conferinței de la San Remo, la care s-a propus ca Liga Națiunilor să pună Siria sub mandat francez. Generalul Gouraud a avut, potrivit secretarului său, de Caix, două opțiuni: „Să creeze o națiune siriană care nu există... acoperind rupturile care încă o divizează” sau „să cultive și să mențină tot fenomenul, ce cere arbitrarea noastră în contextul acestor diviziuni”. De Caix a adăugat: „Trebuie să spun că mă interesează doar a doua opțiune”. Este ceea ce a făcut Gouraud.[38][39]

În 1925, Sultan al-Atrash a condus o revoltă ce a izbucnit în Muntele Druizilor și s-a răspândit în toată Siria și în unele părți ale Libanului. Al-Atrash a câștigat niște bătălii împotriva francezilor, notabile fiind Bătălia de la al-Kafr din 21 iulie 1925, Bătălia de la al-Mazraa din 2–3 august 1925 și bătăliile de la Salkhad, al-Musayfirah și Suwayda. Franța a trimis mii de soldați din Maroc și Senegal, redobândind astfel multe orașe, deși rezistența a durat până în primăvara lui 1927. Francezii l-au condamnat la moarte pe Sultan al-Atrash, dar acesta a scăpat cu rebelii la Transiordania și a fost în cele din urmă iertat. S-a întors în Siria în 1937, după semnarea Tratatului Siriano-Francez.

Siria și Franța au negociat un tratat de independență în septembrie 1936, iar Hashim al-Atassi a fost primul președinte ce a fost ales sub prima încarnare a republicii moderne Siria. Oricum, tratatul n-a avut nici o putere deoarece Legislatura Franceză a refuzat să-l ratifice. Odată cu căderea Franței în 1940, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Siria intrat sub controlul Franței de la Vichy, până britanicii și francezii liberi au ocupat țara în campania Siria-Liban, în iulie 1941. Presiunea continuă din partea naționaliștilor sirieni și a britanicilor i-a forțat pe francezi să-și evacueze trupele în aprilie 1946, lăsând țara în mâinile unui guvern republican ce a fost format în timpul mandatului.[40]

Republica siriană independentă  Alep în 1961

Răsturnarile de putere au dominat politica siriană de la independență până la sfârșitul anilor 1960. În mai 1948, forțele siriene au invadat Palestina, împreună cu statele arabe și imediat au atacat așezările evreiești.[41] Președintele lor, Shukri al-Quwwatli și-a însărcinat trupele pe front, „să distrugă sioniștii”.[42][43] Scopul invaziei a fost prevenirea înființării statului Israel.[44] Înfrângerea în acest război a fost unul din factorii principali ai loviturii de stat siriene din martie 1949, înfăptuită de colonelul Husni al-Za'im, descrisă ca prima răsturnare militară din lumea arabă[44] de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost curând urmată de altă răsturnare, a colonelului Sami al-Hinnawi, care a fost singur destituit rapid de colonelul Adib Shishakli, totul în cadrul aceluiași an.[44]

În cele din urmă, Shishakli a abolit întru totul multipartidismul, dar a fost răsturnat prin lovitura de stat din 1954, iar sistemul parlamentar a fost restabilit.[44] În orice caz, din această perioadă, puterea a fost din ce în ce mai concentrată pe statornicirea militară și buna securitate.[44] Slăbiciunea instituțiilor parlamentare și proasta gestionare a economiei a condus la tulburări și la influența naserismului și a altor ideologii. A fost un teren fertil pentru mișcările ce susțineau naționalismul arab, naționalismul sirian și socialismul, ce reprezentau elemente nemulțumite ale societății. Printre nemulțumiți se numărau și minorități religioase, care cereau o reformă radicală.[44]

În noiembrie 1956, ca rezultat direct al Crizei Suezului,[45] Siria a semnat un pact cu Uniunea Sovietică. Acesta a dat un punct de sprijin pentru influența comunistă în cadrul guvernului, în schimbul echipamentului militar.[44] Atunci, Turcia a devenit îngrijorată de creșterea în putere a tehnologiei militare siriene, mai ales că părea posibil ca Siria să recucerească İskenderunul. Doar dezbaterile aprinse de la Națiunile Unite au redus amenințarea războiului.[46]

Pe 1 februarie 1958, președinții Shukri al-Quwatli al Siriei și Nasser al Egiptului, au anunțat unirea Egiptului și Siriei, formând Republica Arabă Unită, și toate partidele politice siriene, inclusiv comuniștii, și-au încetat activitățile.[40] Pănă una alta, un grup de ofițeri sirieni ba'athiști, alarmați de poziția slabă a partidului și creșterea fragilității uniunii, au decis să formeze un Comitet Militar secret; membrii săi inițiali au fost locotenentul-colonel Muhammad Umran, maiorul Salah Jadid și căpitanul Hafez al-Assad. Când Siria s-a separat pe 28 septembrie 1961 după o lovitură de stat, instabilitatea urmată a culminat cu lovitura din 8 martie 1963. Partidul Socialist Arab Ba'ath, condus de Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar, a preluat puterea. Noul cabinet a fost dominat de membri Ba'ath.[40][44]

Siria ba'athistă  Hafez al-Assad îl salută de Richard Nixon la sosirea acestuia la aeroportul Damasc în 1974

Pe 23 februarie 1966, Comitetul Militar a executat o răsturnare în interiorul partidului Ba'ath, arestându-l pe președintele Amin Hafiz și desemnând guvern civil, regionalist, al Ba'ath, pe 1 martie .[44] Deșo Nureddin al-Atassi devenise șeful formal al statului, Salah Jadid a fost conducătorul efectiv al Siriei din 1966 până în 1970.[47] Răsturnarea a dus la o împărțire în două a originalului Partid pan-arab Ba'ath: au fost înființate mișcarea ba'athistă iraqiană (a condus Iraqul din 1968 până în 2003) și mișcarea ba'athistă ce conduce Siria.

În prima parte a lui 1967, a existat o mică stare de război între Siria și Israel. Conflictul cu privire la cultivarea pământului de către Israel în Zona Demilitarizată a dus la conflictele aeriene prebelice din 7 aprilie dintre Israel și Siria.[48] După ce Israel a lansat o lovitură preventivă, a început Războiul de Șase Zile, iar Siria s-a alăturat războiului și a atacat Israelul. În ultimele zile ale războiului, Israelul și-a îndreptat atenția spre Siria, capturând două treimi din Înălțimile Golan în 48 de ore.[49] Înfângerea a fost cauzată de o neînțelegere între Jadid și Assad cu privire următoarele demersuri.[50]

 Satul Quneitra, în mare măsură distrus înaintea retragerii israilene din iunie 1974.

Neînțelegerea s-a iscat între Jadid, care controla aparatul de partid, și Assad, care îl controla pe cel militar. Forțele siriene trimise să ajute PLO s-au retras în 1970, în timpul lui ostilităților din „Septembrie Negru”.[51] Lupta pentru putere a culminat în noiembrie 1970, cu Mișcarea Corectivă, o răsturnare militară nesângeroasă ce i-a dat lui Hafez al-Assad întreaga putere.[52]

Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egiptul au inițiat Războiul de Iom Kipur împotriva Israelului. Armata Israeliană a anulat câștigurile siriene inițiale și a lovit mai adânc în teritoriul sirian.[53]

La începutul lui 1976, Siria a intrat în Liban, începând ocupația militară siriană. În următorii 15 ani de război civil libanez, Siria a luptat pentru controlul asupra Libanului și a încercat să oprească Israelui de la preluarea sudului Libanului. După, trupele siriene au rămas în Liban până în 2005.

La sfârșitul anilor 1970, o răzvrătire islamistă a Fraților Musulmani s-a îndreptat împotriva guvernului. Islamiștii au atacat civili și personalul militar liber, determinând forțele de securitate să ucidă de asemenea civili prin lovituri represive. Răzvărirea a atins punctul culminant în 1982, prin masacrul de la Hama,[54] când între 10,000 – 40,000 de oameni au fost uciși de trupele regulate ale Armatei Siriene.

Relațiile Siriei cu alte două state arabe și cu lumea occidentală au suferit schimbări majore, aceasta participând la Războiul din Golf condus de SUA împotriva lui Saddam Hussein. Siria a participat la Conferința multilaterală de la Madrid din 1991, iar în anii 1990 s-a angajat în negocieri cu Israelul. Aceste negocieri au eșuat, iar de la întâlnirea de la Geneva a președintelui Hafez al-Assad cu președintele Bill Clinton, din martie 2000, n-au mai avut loc convorbiri directe siro-israeliene.[55]

 Situația militară în Războiul Civil Sirian pe 25 noiembrie 2015.

     Teritorii controlate de forțele guvernamentale siriene

     Teritorii controlate de forțele kurde (Rojava)

     Teritorii controlate de Statul Islamic al Iranului și Levantului

     Teritorii controlate de frontul al-Nusra

     Teritorii controlate de forțele de opoziție siriene

Hafez al-Assad a murit pe 10 iunie 2000. Fiul său, Bashar al-Assad, a fost ales președinte în urma unor alegeri la care n-a avut contracandidați.[40] Alegerea sa a văzut nașterea Primăverii Damascului și speranțe de reforme, dar în toamna lui 2001 autoritățile au reprimat mișcarea, arestând pe unii dintre intelectualii care o conduceau.[56] În schimb, reformele au fost limitate la anumite reforme ale pieței.[57][58][59]

Pe 5 octombrie 2003, Israelul a bombardat un loc de lângă Damasc și a pretins că aceasta a fost un antrenament al teroriștilor membri ai Jihadului Islamic.[60] În martie 2004, kurzii și arabii sirieni s-au ciocnit în orașul nord-estic al-Qamishli. Semne de tulburări au fost văzute în orașele Qameshli și Hassakeh.[61] În 2005, a luat sfârșit ocupația Siriei în Liban.[62] Pe 6 septembrie 2007, Israelul și-a trimis luptătorii să execute Operațiunea Orchard împotriva unui suspect reactor nuclear aflat în construcție, construit de tehnicieni nord-coreeni.[63]

Războiul Civil Sirian aflat în desfășurare, a fost inspirat de revoluțiile Primăverii Arabe. A început în 2011 ca un lanț de proteste pașnice, care au fost urmate de o represiune a Armatei Siriene.[64] În iulie 2011, dezertorii din armată au declarat formarea Armatei Siriene Libere și au început să formeze unități de luptă. Opoziția este dominată de musulmani sunniți, în timp ce figurile din guvern sunt alawiți.[65] Portivit diferitor surse, inclusiv ale Națiunilor Unite, până la 100,000 de oameni au fost omorâți în iunie 2013,[66][67][68] inclusiv 11,000 de copii.[69] Pentru a scăpa de violență, peste 2.1 milioane de refugiați sirieni au fugit în țările vecine Iordan,[70] Iraq,[71] Liban și Turcia.[72][73] Un număr estimat de 450,000 de creștini sirieni și-au părăsit casele.[74] Cum războiul civil a continuat, au apărut îngrijorări că țara ar putea deveni fragmentată și va înceta să mai existe ca stat.[75]