Noua Zeelandă este una dintre cele mai noi populații formate. Polinezienii stabiliți aici au ajuns în ale lor waka între secolul al XIII-lea și secolul al XV-lea, formând populația și cultura indigenă Māori. Locuitorii Insulelor Chatham se stabilesc în sud-estul Noii Zeelande, formând categoria de populație Maoriori, dar încă se dezbate dacă ei s-au mutat aici din altă parte a Noii Zeelande sau de altundeva din Polinezia. Majoritatea Noii Zeelande a fost divizată în teritorii tribale numite rohe, toate resursele fiind controlate de iwi ('trib'). În mod normal, două iwi nu controlau aceeași rohe. Māori au adaptat la alimentația lor consumul resurselor marine, flora și fauna, vânătoarea marilor păsări moa (care în scurt timp au dispărut), și a șoarecelui Polinezian (Rattus exulans) a cartofului dulce (kumara; Ipomoea batatas), pe care ei le-au introdus în teritoriu.

Primii europeni cunoscuți, care au ajuns în Noua Zeelandă, au fost conduși de Abel Janszoon Tasman, care a navigat în susul coastei de vest a insulelor de Sud și Nord în 1642. El a numit-o Staten Land, crezând că face parte din tărâmul Jacob Le Maire descoperit în 1616 pe coasta statului Chile. Staten Landt apare pe primele hărți ale lui Tasman, dar această denumire a fost schimbată de către cartografii olandezi în Nova Zeelandia, după provincia neerlandeză Zeeland, la ceva timp după ce Hendrik Brouwer a demonstrat în 1643 că teritoriul Americii de Sud nu este o insulă. Latinescul Nova Zeelandia devine Nieuw Zeeland în neerlandeză. Locotenentul James Cook. La 21 mai 1840, Noua Zeelandă devine colonie britanică, care a durat până pe 27 septembrie 1907.