Populația indigenă  Arta rupestră aborigenă din regiunea Kimberley din Australia de Vest

Se știe că locuirea umană a continentului australian a început acum aproximativ 65.000 de ani,[1][2][3] odată cu migrarea oamenilor pe poduri terestre și traversări maritime scurte din ceea ce este astăzi Asia de Sud-Est.[4] Adăpostul din piatră Madjedbebe din Peninsula Arnhem este recunoscut ca fiind cel mai vechi sit care arată prezența oamenilor în Australia.[5] Cele mai vechi rămășițe umane descoperite sunt rămășițele de la lacul Mungo, care au fost datate în urmă cu aproximativ 41.000 de ani.[6][7] Acești oameni au fost strămoșii australienilor indigeni moderni.[8] Cultura aborigenă australiană este una dintre cele mai vechi culturi continue de pe Pământ.[9]

La momentul primului contact cu Europa, majoritatea indigenilor australieni erau vânători-culegători cu economii și societăți complexe.[10][11] Descoperirile arheologice recente sugerează că ar fi putut fi susținută o populație de 750.000 de persoane.[12][13] Australienii indigeni au o cultură orală cu valori spirituale bazate pe respectul față de pământ și pe credința în Timpul visului.[14] Insularii din Strâmtoarea Torres, de etnie melaneziană, își obțineau mijloacele de trai din horticultura sezonieră și din resursele recifurilor și mărilor lor.[15] Coastele și apele nordice ale Australiei erau vizitate sporadic pentru comerț de către pescarii Makassan din ceea ce este astăzi Indonezia.[16]

Explorarea și colonizarea europeană  Debarcarea lui James Cook în Golful Botany la 29 aprilie 1770 pentru a revendica jumătatea estică a Australiei pentru Marea Britanie

Prima observație europeană înregistrată a continentului australian și prima sosire europeană înregistrată pe continentul australian sunt atribuite neerlandezilor.[17] Prima navă și primul echipaj care a cartografiat coasta australiană și s-a întâlnit cu aborigenii a fost Duyfken, condus de căpitanul neerlandez Willem Janszoon.[18] Acesta a observat coasta peninsulei Cape-York la începutul anului 1606 și a ajuns la țărm la 26 februarie 1606, la râul Pennefather, în apropiere de orașul modern Weipa din Cape York.[19] Mai târziu, în același an, exploratorul spaniol Luís Vaz de Torres a traversat și a navigat prin Insulele Strâmtorii Torres. [20] Neerlandezii au cartografiat întreaga coastă vestică și nordică și au numit continentul insular „Noua Olandă” în secolul al XVII-lea și, deși nu s-a încercat nicio colonizare,[19] o serie de naufragii au lăsat oamenii fie eșuați, fie, ca în cazul navei Batavia în 1629, abandonați pentru revoltă și crimă, devenind astfel primii europeni care au locuit permanent pe continent.[21] În 1770, căpitanul James Cook a navigat de-a lungul coastei de est și a cartografiat-o, numind-o „New South Wales” și revendicând-o pentru Marea Britanie.[22]

În urma pierderii coloniilor sale americane în 1783, guvernul britanic a trimis o flotă de nave, Prima Flotă, sub comanda căpitanului Arthur Phillip, pentru a înființa o nouă colonie penală în New South Wales. O tabără a fost instalată și steagul Uniunii a fost arborat la Sydney Cove, Port Jackson, la 26 ianuarie 1788,[23][24] dată care a devenit mai târziu ziua națională a Australiei. Cei mai mulți dintre primii condamnați au fost transportați pentru infracțiuni minore și repartizați ca muncitori sau servitori la „coloniștii liberi” (imigranți care nu erau condamnați). În timp ce majoritatea condamnaților s-au integrat în societatea colonială odată emancipați, au fost organizate și rebeliuni și revolte ale condamnaților, dar au fost invariabil reprimate fiind instituită legea marțială. Rebeliunea romului din 1808, singura preluare armată de succes a guvernului în Australia, a dus la apariția unei perioade de doi ani de guvernare militară.[25] În deceniul următor, reformele sociale și economice inițiate de guvernatorul Lachlan Macquarie au dus la tranziția New South Wales de la o colonie penală la o societate civilă.[26][27]

Populația indigenă a scăzut timp de 150 de ani după colonizare, în principal din cauza bolilor infecțioase.[28] Alte mii de persoane au murit ca urmare a conflictelor de frontieră cu coloniștii.[29] Începând cu 1886, guvernele australiene au început să introducă politici care au dus la îndepărtarea multor copii aborigeni de familiile și comunitățile lor (denumite Generațiile furate).[30]

Expansiunea colonială

Britanicii au continuat să pătrundă în alte zone ale continentului la începutul secolului al XIX-lea, inițial de-a lungul coastei. În 1803, a fost înființată o așezare în Van Diemen's Land (actuala Tasmania),[31] iar în 1813, Gregory Blaxland, William Lawson și William Wentworth au traversat Blue Mountains la vest de Sydney, deschizând interiorul țării pentru colonizarea europeană.[32] Revendicarea britanică s-a extins la întreg continentul australian în 1827, când maiorul Edmund Lockyer a înființat o așezare în King George Sound (Albany de astăzi).[33] Colonia Swan River (Perth de astăzi) a fost înființată în 1829, evoluând în cea mai mare colonie australiană ca suprafață, Australia de Vest.[34] În funcție de creșterea populației, din New South Wales au fost decupate colonii separate: Tasmania în 1825, Australia de Sud în 1836, Noua Zeelandă în 1841, Victoria în 1851 și Queensland în 1859.[35] Australia de Sud a fost fondată ca „provincie liberă” - nu a fost niciodată o colonie penală.[36] Australia de Vest a fost de asemenea fondată „liberă”, dar mai târziu a acceptat deținuți transportați, ultimul dintre ei sosind în 1868, la zeci de ani după ce transportul a încetat în celelalte colonii.[37]

În 1823, a fost înființat un Consiliu Legislativ numit de guvernatorul New South Wales, împreună cu o nouă Curte Supremă, limitând astfel puterile guvernatorilor coloniali.[38] Între 1855 și 1890, cele șase colonii au dobândit individual un guvern responsabil, devenind astfel democrații elective care își gestionează majoritatea afacerilor proprii, rămânând în același timp parte a Imperiului Britanic.[39] Biroul Colonial de la Londra a păstrat controlul asupra unor chestiuni, în special asupra afacerilor externe[40] și a apărării.[41]

La mijlocul secolului al XIX-lea, exploratori precum Burke și Wills au mers mai departe în interiorul țării pentru a determina potențialul agricol și a răspunde la întrebări științifice.[42] O serie de exploatări de aur care au început la începutul anilor 1850 au dus la un aflux de noi imigranți din China, America de Nord și Europa continentală,[43] precum și la izbucniri de bushranging și tulburări civile; acestea din urmă au atins punctul culminant în 1854, când minerii din Ballarat au lansat Rebeliunea Eureka împotriva taxelor de licență pentru aur.[44]

De la Federație la războaiele mondiale

La 1 ianuarie 1901, federația coloniilor a fost realizată după un deceniu de planificare, convenții constituționale și referendumuri, având ca rezultat crearea Commonwealth-ului Australiei ca națiune și intrarea în vigoare a Constituției australiene.[45]

După Conferința Imperială din 1907, Australia și alte câteva colonii de coloniști britanici care se autoguvernau au primit statutul de „dominioane” autonome în cadrul Imperiului Britanic.[46][47] Australia a fost unul dintre membrii fondatori ai Ligii Națiunilor în 1920[48] și, ulterior, ai Organizației Națiunilor Unite în 1945.[49] Statutul britanic de la Westminster din 1931 a pus capăt în mod oficial majorității legăturilor constituționale dintre Australia și Regatul Unit. Australia l-a adoptat în 1942,[50] dar a fost antedatat în 1939 pentru a confirma validitatea legislației adoptate de Parlamentul australian în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[51][52]

Teritoriul Capitalei Federale (redenumit ulterior Teritoriul Capitalei Australiene) a fost format în 1911 ca loc pentru viitoarea capitală federală, Canberra. Melbourne a fost sediul temporar al guvernului din 1901 până în 1927, în timp ce Canberra era în curs de construcție.[53] Teritoriul de Nord a fost transferat de sub controlul guvernului Australiei de Sud către parlamentul federal în 1911.[54] Australia a devenit conducătorul colonial al Teritoriului Papua (care fusese inițial anexat de Queensland în 1883)[55] în 1902 și al Teritoriului Noua Guinee (fosta Noua Guinee Germană) în 1920. Cele două au fost unificate ca Teritoriul Papua și Noua Guinee în 1949 și au obținut independența față de Australia în 1975.[56][57][58]

În 1914, Australia s-a alăturat aliaților în lupta din Primul Război Mondial și a luat parte la multe dintre bătăliile majore purtate pe Frontul de Vest.[59] Din cei aproximativ 416.000 de militari care au servit, aproximativ 60.000 au fost uciși și alți 152.000 au fost răniți.[60] Mulți australieni consideră că înfrângerea Corpului de Armată al Australiei și Noii Zeelande (ANZAC) la Gallipoli, în 1915, a fost „botezul de foc” al națiunii - prima sa acțiune militară majoră,[61][62], aniversarea debarcării de la Anzac Cove fiind comemorată în fiecare an de Ziua Anzac.[63]

Din 1939 până în 1945, Australia s-a alăturat aliaților în lupta din cel de-al Doilea Război Mondial. Forțele armate ale Australiei au luptat în teatrele de operațiuni din Pacific, Europa și Mediterana și Orientul Mijlociu.[64][65] Șocul înfrângerii Marii Britanii în Asia în 1942, urmat la scurt timp de bombardarea orașului Darwin și de alte atacuri japoneze pe teritoriul australian, a dus la o convingere generalizată în Australia că o invazie japoneză era iminentă și la o trecere de la Regatul Unit la Statele Unite ca principal aliat și partener de securitate al Australiei.[66] Din 1951, Australia este un aliat militar oficial al Statelor Unite, în temeiul tratatului ANZUS.[67]

Epoca postbelică și epoca contemporană  Emigranți postbelici din Europa care au sosit în Australia în 1954

În deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, Australia s-a bucurat de creșteri semnificative ale nivelului de trai, ale timpului liber și ale dezvoltării suburbane.[68][69] Folosind sloganul „populați sau pieriți”, națiunea a încurajat un val mare de imigrație din întreaga Europă, acești imigranți fiind numiți „Noii Australieni”.[70]

Membră a blocului capitalist în timpul Războiului Rece, Australia a participat la Războiul din Coreea și la Urgența din Malaezia în anii 1950 și la Războiul din Vietnam între 1962 și 1972.[71] În această perioadă, tensiunile legate de influența comunistă în societate au dus la încercări nereușite ale guvernului Menzies de a interzice Partidul Comunist din Australia[72] și la o scindare a Partidului Laburist în 1955.[73]

Ca urmare a unui referendum din 1967, guvernul federal a primit un mandat pentru a pune în aplicare politici în beneficiul populației aborigene, iar toți australienii indigeni au fost incluși în recensământ.[74] Proprietatea tradițională a terenurilor („titlul nativ”) a fost recunoscută pentru prima dată în drept atunci când Înalta Curte a Australiei a decis în cauza Mabo împotriva Queensland (nr. 2) că doctrina juridică a terra nullius („terenul care nu aparține nimănui”) nu se aplica în Australia la momentul colonizării europene.[75]

După abolirea definitivă a politicii Australiei albe în 1973,[76] demografia și cultura Australiei s-au transformat ca urmare a unui val mare și continuu de imigrație non-europeană, în principal din Asia.[77][78] La sfârșitul secolului al XX-lea s-a pus tot mai mult accentul pe legăturile de politică externă cu alte națiuni din zona Pacificului.[79] În timp ce Legea Australiei din 1986 a rupt legăturile constituționale rămase între Australia și Regatul Unit,[80] un referendum din 1999 a dus la respingerea de către 55% dintre alegători a propunerii de abolire a monarhiei australiene și de transformare în republică.[81]

În urma atacurilor din 11 septembrie asupra Statelor Unite, Australia s-a alăturat Statelor Unite în războiul din Afganistan din 2001 până în 2021 și în războiul din Irak din 2003 până în 2009.[82] De asemenea, relațiile comerciale ale națiunii au devenit din ce în ce mai orientate spre Asia de Est în secolul XXI, China devenind cel mai mare partener comercial al națiunii cu o marjă mare.[83]

În timpul pandemiei COVID-19 care a început în Australia în 2020, mai multe dintre cele mai mari orașe din Australia au fost închise pentru perioade lungi de timp, iar libera circulație peste granițele statelor a fost restricționată în încercarea de a încetini răspândirea virusului SARS-CoV-2.[84]