Pe la anul 3000 î.e.n., strămoșii protobaltici ai poporului leton s-au stabilit pe coastele estice ale Mării Baltice.[1] Balții au stabilit rute către Roma și Byzantium, vânzând chihlimbar local în schimbul metalelor prețioase.[2] Până la anul 900 e.n., Letonia era locuită de patru triburi baltice distincte: curonii, latgalii, selonii, semigalii (în letonă: kurši, latgaļi, sēļi și zemgaļi), precum și de livonii (lībieši) care vorbeau o limbă finică.[necesită citare]

În secolul al XII-lea, pe teritoriul Letoniei, existau 14 formațiuni statale cu conducătorii lor: Vanema, Ventava, Bandava, Piemare, Duvzare, Ceklis, Megava, Pilsāts, Upmale, Sēlija, Koknese, Jersika, Tālava și Adzele.[3]

 

Terra Mariana, Livonia medievală.

 

Castelul Turaida de lângă Sigulda, construit în 1214 sub conducerea lui Albert din Riga.

 

În 1282, Riga a devenit membră a Ligii Hanseatice.

Deși popoarele locale avuseseră de secole contact cu lumea exterioară, ele s-au integrat mai deplin în societatea europeană în secolul al XII-lea.[4] Primii misionari, trimiși de Papă, au urcat pe râul Daugava la sfârșitul secolului al XII-lea în scopul conversiilor religioase ale localnicilor.[5] Aceștia nu s-au creștinat însă atât de repede cât se spera.[5] Cruciații germani au fost trimiși în Letonia să convertească forțat populația de la vechile sale credințe păgâne.[6]

La începutul secolului al XIII-lea, mari părți din Letonia de astăzi erau dominate de germani.[5] Împreună cu Estonia de Sud, aceste zone cucerite au format statul cruciat ce avea să fie denumit apoi Terra Mariana sau Livonia. În 1282, Riga, și apoi și orașele Cēsis, Limbaži, Koknese și Valmiera, au fost incluse în Liga Hanseatică.[5] Riga a devenit un important nod al comerțului est-vest[5] și a format legături culturale strânse cu Europa Occidentală.[necesită citare]

 

Imperiul Suedez (1560–1815).
Riga a devenit capitala Livoniei Suedeze și cel mai mare oraș al Imperiului Suedez.

Secolele al XVI-lea-al XVIII-lea au fost o perioadă de mari schimbări pentru locuitorii Letoniei, aducând Reforma, prăbușirea statului livonian, și perioada când teritoriul leton a fost divizat între puterile străine.[necesită citare]

După Războiul Livonian (1558–1583), Livonia (Letonia) a căzut sub dominație polono-lituaniană.[5] Partea sudică a Estoniei și cea nordică a Letoniei au fost cedate Marelui Ducat al Lituaniei și au alcătuit Ducatus Ultradunensis (Pārdaugavas hercogiste). Gotthard Kettler (1517 - 1587), ultimul maestru al Ordinului Livonian, a format Ducatul Curlandei și Semigaliei.[necesită citare] Deși acesta era la acea vreme stat vasal Poloniei, ducatul a păstrat un grad considerabil de autonomie și a trecut printr-o epocă de înflorire în secolul al XVII-lea. Latgalia, cea mai estică regiune a Letoniei, a devenit parte a voievodatului polon Inflanty.[necesită citare]

În secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, Uniunea Polono-Lituaniană, Suedia și Rusia au luptat pentru hegemonie pe țărmul estic al Mării Baltice. După Războiul Polono-Suedez, Livonia de nord (inclusiv Vidzeme) au intrat sub dominație suedeză. Riga a devenit capitala Livoniei Suedeze și cel mai mare oraș din întreg Imperiul Suedez.[7] Luptele între Suedia și Polonia au continuat sporadic până la Armistițiul din Altmark de la 1629.[necesită citare] În Letonia, perioada suedeză este considerată a fi fost una pozitivă; regimul iobăgiei a fost ușurat, s-a înființat o rețea de școli pentru țărani, și puterea baronilor regionali a fost redusă.[8][9]

În această vreme au avut loc și unele importante modificări culturale. Sub dominație suedeză și germană, Letonia vestică a adoptat luteranismul ca religie principală. Vechile triburi ale curonilor, semigalilor, livilor, selonilor și latgalilor nordici s-au contopit formând poporul leton, vorbitor al unei unice limbi letone. De-a lungul secolelor, nu s-a înființat însă niciodată un stat leton, astfel că limitele și definiția apartenenței la spațiul leton sunt în mare parte subiective. Între timp, izolați de restul Letoniei, latgalii sudici au adoptat catolicismul sub influență polonă/iezuită. Dialectul autohton a rămas distinct, deși a împrumutat multe cuvinte poloneze și rusești.[10]

Capitularea Estoniei și Livoniei în 1710 și Tratatul de la Nystad, care a pus capăt Marelui Război al Nordului în 1721, au dat Vidzeme Rusiei (inclusă în gubernia Riga).[necesită citare] Latgalia a rămas parte a Uniunii Polono-Lituaniene sub forma voievodatului Inflanty până la 1772, când a fost și ea anexată de Rusia. Ducatul Curlandei și Semigaliei a devenit provincie rusă autonomă (gubernia Curlanda) în 1795, ceea ce a adus toată Letonia de astăzi sub guvernarea Imperiului Rus. Toate cele trei provincii baltice și-au păstrat legile locale, germana ca limbă oficială locală și propriul parlament, Landtagul.[necesită citare]

În timpul Marelui Război al Nordului (1700–1721), până la 40% din letoni au murit de foame și de boli.[11] Jumătate din locuitorii Rigăi au fost uciși de ciuma din 1710–1711.[12]

În secolul al XIX-lea, structura socială s-a schimbat dramatic.[necesită citare] A apărut o clasă de fermieri liberi după ce reformele au permis țăranilor să-și cumpere pământul pe care-l lucrau, dar au rămas totuși mulți țărani fără pământ.[necesită citare] S-a dezvoltat și un proletariat urban și o bughezie letonă din ce în ce mai influentă. Mișcarea Tinerilor Letoni (în letonă, Jaunlatvieši) a pus bazele naționalismului de la jumătatea secolului, mulți dintre lideri căutând susținerea slavofililor împotriva ordinii sociale dominate de germani.[necesită citare] Creșterea utilizării limbii letone în literatură și în societate a fost considerată a fi Prima Deșteptare Națională. Rusificarea a început în Latgalia după Revolta poloneză din Ianuarie din 1863: ea s-a împărțit în restul Letoniei de astăzi în anii 1880.[necesită citare] Tinerii letoni au fost eclipsați de un Nou Curent, o mișcare socială și politică largă de orientare stângistă, în anii 1890. Nemulțumirea populară a explodat în Revoluția Rusă din 1905, care în provinciile baltice a luat un caracter naționalist.[necesită citare]

În aceste două secole, Letonia a trecut printr-o explozie economică și a construcțiilor – s-au extins porturi (Riga a deventi cel mai mare port din Imperiul Rus), s-au construit căi ferate; s-au deschis noi fabrici, bănci și o universitate; s-au ridicat multe clădiri rezidențiale, publice (teatre și muzee), și școli; s-au amenajat parcuri. Bulevardele Rigăi și unele străzi din afara centrului vechi al orașului datează din această perioadă.[necesită citare]

 

Kārlis Ulmanis

Primul Război Mondial a devastat teritoriul a ceea ce avea să devină statul Letonia, și alte părți vestice ale Imperiului Rus. Revendicările de autodeterminare s-au limitat la început la autonomie, până la vidul de putere creat de Revoluția Rusă din 1917, urmat de Tratatul de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică și Germania din martie 1918, și apoi de armistițiul Aliat cu Germania de la 11 noiembrie 1918. La 18 noiembrie 1918, la Riga, Sfatul Poporului din Letonia a proclamat independența noii țări, Kārlis Ulmanis devenind șeful guvernului provizoriu.[necesită citare]

Războiul de Independență care a urmat a făcut parte dintr-o perioadă de haos generalizat cu numeroase războaie civile și de frontieră în Europa de Est și cea Centrală. Până în primăvara lui 1919, existau trei guverne—al lui Ulmanis; guvernul sovietic leton condus de Pēteris Stučka, ale cărui forțe, susținute de Armata Roșie, ocupaseră aproape toată țara; și guvernul german baltic al Ducatului Baltic Unit, condus de Andrievs Niedra și susținut de Baltische Landeswehr și de unitatea germană de Freikorps Divizia de Fier.[necesită citare]

Forțele estone și letone i-au învins pe germani în bătălia de la Wenden în iunie 1919, și un atac masiv al unei forțe predominant germane— Armata de Voluntari a Rusiei de Vest—condusă de Pavel Bermondt-Avalov a fost respinsă în noiembrie. Letonia estică a fost curățată de forțele Armatei Roșii de către trupe letone și poloneze la începutul lui 1920 (din perspectivă polonă, bătălia de la Daugavpils făcea parte din Războiul Polono-Sovietic).[13]

O adunare constituantă aleasă liber s-a întrunit la 1 mai 1920, și a adoptat o constituție liberală, Satversme, în februarie 1922.[14] Constituția a fost suspendată parțial de Kārlis Ulmanis după lovitura de stat din 1934, dar a fost reinstituită în 1990. De atunci, ea a suferit modificări și încă este în vigoare. Cum mare parte din baza industrială a Letoniei fusese evacuată în 1915 în interiorul Rusiei, chestiunea politică centrală în tânărul stat era reforma agrară radicală. În 1897, 61,2% din populația rurală era fără pământ; până în 1936, acest procentaj a fost redus la 18%.[15]

Până în 1923, suprafața cultivată depășise deja nivelul dinainte de război. Inovațiile și creșterea productivității au dus la o creștere rapidă a economiei, care însă avea să sufere de pe urma efectelor Marii Crize Economice. Letonia a dat apoi semne de revenire economică, și electoratul s-a orientat din ce în ce mai mult spre centru. La 15 mai 1934 însă, Ulmanis a pus la cale o lovitură de stat pașnică, transformând țara într-o dictatură naționalistă ce a durat până în 1940.[16] După 1934, Ulmanis a înființat corporații guvernamentale care să cumpere firmele private în scopul „letonizării” economiei.[17]

 

Trupele Armatei Roșii pătrunzând în Riga (1940).

În 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat un pact de neagresiune pe 10 ani, denumit pactul Ribbentrop–Molotov. Pactul conținea un protocol adițional secret, dezvăluit doar după înfrângerea Germaniei în 1945, conform căruia statele din Europa de Nord, de Est și Centrală urmau să fie împărțite în „sfere de influență” germană și sovietică.[18] În Nord, Letonia, Finlanda și Estonia au intrat în sfera sovietică.[18] După o săptămână, la 1 septembrie 1939, Germania și la 17 septembrie, Uniunea Sovietică au invadat Polonia.[19]:32

După semnarea pactului, majoritatea germanilor baltici au părăsit Letonia în urma unui acord între guvernul lui Ulmanis și Germania Nazistă, în cadrul programului Heim ins Reich.[20] În total, 50.000 de germani baltici au plecat înaintea termenului limită din decembrie 1939, 1600 rămânând temporar pentru a-și încheia afacerile și alți 13.000 alegând să rămână în Letonia.[20] Majoritatea celor rămași atunci au plecat în Germania în vara lui 1940, când s-a convenit o nouă schemă de relocări.[21] Cei care au fost aprobați la o verificare rasială au fost mutați în principal în Polonia, primind pământ și afaceri în schimbul banilor obținuți din vânzarea bunurilor anterioare.[19]:46

La 5 octombrie 1939, Letonia a fost obligată să accepte un pact de „ajutor reciproc” cu Uniunea Sovietică, prin care sovieticii primeau dreptul de a staționa între 25.000 și 30.000 de militari pe teritoriul leton.[22] Posturile funcționarilor statului au fost lichidate, ele fiind înlocuite cu cadre militare sovietice,[23]  S-au ținut alegeri în care pentru multe posturi au participat doar candidați prosovietici. Adunarea populară rezultată a cerut imediat aderarea la URSS, iar Uniunea Sovietică a „acceptat”.[23] Guvernul-marionetă al Letoniei a fost condus de Augusts Kirhenšteins.[24] URSS a încorporat Letonia la 5 august 1940, sub numele de Republica Sovietică Socialistă Letonă.

 

Soldați germani intrând în Riga, iulie 1941

Sovieticii au fost foarte aspri cu inamicii lor politici — înainte de Operațiunea Barbarossa, cel puțin 34.250 de letoni au fost deportați sau omorâți.[25] Majoritatea au fost deportați în Siberia unde se estimează că 40% din ei au murit, ofițerii Armatei Letone fiind înpușcați pe loc.[19]:48

La 21 iunie 1941, trupele germane au atacat Uniunea Sovietică în Operațiunea Barbarossa. Au existat unele revolte spontane ale letonilor împotriva Armatei Roșii, ceea ce i-a ajutat pe germani. Până la 29 iunie, aceștia din urmă au ajuns la Riga și, cum trupele sovietice erau ucise, prizoniere sau în retragere, Letonia rămăsese la începutul lui iulie sub controlul forțelor germane.[19]:78–96 Ocupația militară a fost urmată imediat de trupele Einsatzgruppen SS care urmau să acționeze în conformitate cu Generalplan Ost al naziștilor, ceea ce impunea reducerea cu 50% a populației Letoniei.[19]:64[19]:56

Sub ocupație germană, Letonia a fost administrată ca parte din Reichskomisariatul Ostland. Trupe letone paramilitare și de poliție auxiliară înființate de autoritățile de ocupație au participat și ele la Holocaust.[16] Peste 200.000 de cetățeni letoni au murit în al Doilea Război Mondial, inclusiv circa 75.000 de evrei letoni uciși în timpul ocupației naziste.[16] Soldați letoni au luptat de ambele părți în conflict, inclusiv 140.000 de oameni din Legiunea Letonă a Waffen-SS.[26] De cealaltă parte, Armata Roșie a format Divizia 308 Pușcași letonă⁠(d) în 1944. De câteva ori, mai ales în 1944, trupe letone din tabere opuse s-au înfruntat pe câmpul de luptă.[19]:299

 

Femei și copii evrei din Letonia fotografiați înainte de a fi uciși la Liepaja în decembrie 1941.

În 1944, când armata sovietică a înaintat în regiune, au avut loc lupte grele în Letonia între trupele germane și cele sovietice, terminate cu înfrângerea Germaniei. În timpul războiului, ambii ocupanți au recrutat letoni în armatele lor, crescând astfel pierderile de resurse umane ale țării. În 1944, o parte a teritoriului leton a intrat din nou sub control sovietic. Sovieticii au început imediat să reinstaureze sistemul sovietic. După capitularea Germaniei, a devenit clar că forțele sovietice nu vor pleca, și partizanii naționali letoni, cărora li s-au alăturat în curând colaboratori germani, au început să lupte împotriva noului ocupant.[27]

Între 120.000 și 300.000 de letoni s-au refugiat din calea armatei sovietice, fugind în Germania si în Suedia.[28] Majoritatea surselor numără între 200.000 și 250.000 de refugiați plecați din Letonia, pate chiar 80.000 până la 100.000 dintre ei fiind recapturați de sovietici sau, în primele luni de după sfârșitul războiului,[29] returnați de Occident.[30] Sovieticii au reocupat țara în 1944–1945, și au urmat alte deportări în timp ce țara era colectivizată și sovietizată.[16]

La 25 martie 1949, 43.000 de locuitori ai zonelor rurale („kulaci”) și patrioți letoni („naționaliști”) au fost deportați în Siberia în cadrul Operațiunii Priboi ce s-a desfășurat în toate cele trei țări baltice, atent planificată și aprobată la Moscova încă din 29 ianuarie 1949.[31] Între 136.000 și 190.000 de letoni, în funcție de surse, au fost închiși, reprimați sau deportați în lagărele de concentrare sovietice (Gulag) în anii de după război, între 1945 și 1952.[32] Unii au reușit să evite arestarea și s-au alăturat partizanilor.[necesită citare]

 

Reconstrucție a unei barăci din Gulag la Muzeul Ocupației Letoniei, Riga

În perioada postbelică, Letonia a fost obligată să adopte metodele agricole sovietice. Zonele rurale au fost constrânse la colectivizare.[33] A fost inițiat un program extensiv de impunere a bilingvilismului, limitând utilizarea limbii letone în context oficial în favoarea limbii ruse. Toate școlile minoritare (evreiești, poloneze, belaruse, estone, lituaniene) au fost închise, și în școli au rămas doar două limbi de predare: letona și rusa.[34] A început un influx de muncitori, administratori, personal militar și familiile lor din Rusia și din alte republici sovietice. Până în 1959, au sosit circa 400.000 de oameni din alte republici sovietice și ponderea populației letone scăzuse la 62%.[35]

Întrucât Letonia menținuse o infrastructură bine dezvoltată și un corp de specialiști educați, Moscova a hotărât să bazeze o parte din industria sovietică avansată în Letonia. Au apărut și noi industrii în țară, inclusiv o mare fabrică de mașini RAF în Jelgava, întreprinderi electrotehnice la Riga, uzine chimice la Daugavpils, Valmiera și Olaine—și unele întreprinderi alimentare și de prelucrarea petrolului.[36] Letonia a produs trenuri, ambarcațiuni, microbuze, mopede, telefoane, aparate radio și sisteme audio, motoare electrice și cu ardere internă, textile, mobilier, îmbrăcăminte, valize și genți, încălțăminte, instrumente muzicale, electrocasnice, ceasuri, unelte și echipamente, avioane și mașini agricole, și o listă lungă de alte produse. Letonia avea propria industrie cinematografică și propria fabrică de discuri. Nu erau însă suficiente persoane care să muncească în noile fabrici.[necesită citare] Pentru a întreține și extinde producția industrială, au fost aduși muncitori calificați din toată Uniunea Sovietică, reducând proporția etnicilor letoni din republică.[37] Populația Letoniei a atins apogeul în 1990 la aproape 2,7 milioane de locuitori.

La sfârșitul lui 2018, Arhivele Naționale ale Letoniei au publicat un index alfabetic complet cu circa 10.000 de persoane recrutate ca agenți sau informatori ai KGB-ului sovietic. Aceasta s-a întâmplat după două decenii de dezbateri și după adoptarea unei legi speciale, care a publicat lista așa cum apărea ea în anul în care Letonia și-a redobândit independența față de URSS.[38]

În a doua jumătate a anilor 1980, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a început să introducă în Uniunea Sovietică reforme politice și economice, denumite glasnost și perestroika. În vara lui 1987, au avut loc la Riga primele mari demonstrații în fața Monumentului Libertății—un simbol al independenței. În vara lui 1988, unei mișcări naționale, coagulate în Frontul Popular al Letoniei, i s-a opus Interfront. RSS Letonă, alături de celelalte republici baltice, a primit autonomie sporită, iar în 1988, vechiul drapel interbelic al Letoniei a fost din nou arborat în locul drapelului leton sovietic ca drapel oficial în 1990.[necesită citare]

În 1989, Sovietul Suprem al URSS a adoptat o rezoluție despre Ocupația Statelor Baltice, prin care declara ocupația „neconformă legii”, și neconformă „dorinței poporului sovietic”. Candidații Frontului Popular din Letonia, mișcare pro-independență, au câștigat o majoritate de două treimi în Sovietul Suprem al Republicii în alegerile democratice din martie 1990. La 4 mai 1990, Sovietul Suprem al RSS Letone a adoptat Declarația de Restaurare a Independenței Republicii Letonia, și RSS Letonă a primit numele de Republica Letonia.[39]

Puterea centrală din Moscova continua însă să considere Letonia republică sovietică în 1990 și 1991. În ianuarie 1991, forțele politice și militare sovietice au încercat, fără succes, să răstoarne autoritățile Republicii Letone ocupând clădirea editorială centrală din Riga și înființând un Comitet de Salvare Națională pentru a uzurpa funcțiile guvernului.[necesită citare] În perioada de tranziție, Moscova a menținut multe autorități sovietice centrale în Letonia.[39]

Cu toate acestea, 73% din locuitorii Letoniei au confirmat susținerea puternică pentru independență la 3 martie 1991, într-un referendum consultativ.[necesită citare] Frontul Popular din Letonia a susținut că toți locuitorii permanenți vor fi eligibili pentru cetățenie. Cetățenia universală pentru toți rezidenții nu a fost însă adoptată imediat. Cetățenia a fost acordată la început doar celor ce fuseseră cetățeni letoni la data pierderii independenței în 1940 și urmașilor lor, în timp ce veneticii veniți în timpul ocupației și urmașii lor fără legături de familie cu vechea populație au căpătat statut de imigranți. Ca urmare, majoritatea celor ce nu erau etnici letoni nu au primit cetățenie, întrucât nici ei și nici părinții lor nu fuseseră cetățeni letoni, devenind apatrizi sau cetățeni ai altor republici sovietice. În 2011, majoritatea apatrizilor dăduseră examene de naturalizare și primiseră cetățenie letonă. Rămân însă 290.660 de persoane fără cetățenie, reprezentând 14,1% din populație, care nu au drept de vot în Letonia, sunt apatrizi și nu au drept de vot în Letonia.[40]

Republica Letonia a declarat sfârșitul perioadei de tranziție și și-a restaurat deplina independență la 21 august 1991, în urma încercării eșuate de lovitură de stat de la Moscova.[41]

 

Letonia a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2004 și a semnat tratatul de la Lisabona în 2007.

Saeima, parlamentul Letoniei, a fost ales din nou în 1993. Rusia și-a încheiat prezența militară terminând retragerea trupelor în 1994 și închizând stația radar Skrunda-1 în 1998. Obiectivele majore ale Letoniei în anii 1990, aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, au fost îndeplinite în 2004. Summitul NATO din 2006 a avut loc la  Riga.[42]

Mulți rusofoni s-au opus legilor limbii și cetățeniei. Cetățenia nu a fost extinsă automat și foștilor cetățeni sovietici stabiliți în timpul ocupației, sau persoanelor descendente ale acestora care nu aveau strămoși băștinași. Totuși, copiii născuți pe teritoriul țării după independență primesc automat cetățenia. Circa 72% din cetățenii letoni sunt etnici letoni, iar 20% sunt ruși; mai puțin de 1% din rezidenții fără cetățenie sunt letoni, iar 71% sunt ruși.[43] Guvernul a denaționalizat proprietățile private confiscate de sovietici, retrocedându-le sau despăgubindu-i pe proprietarii de drept, și a privatizat majoritatea industriilor de stat, reintroducând moneda națională interbelică. Deși a trecut printr-o tranziție dificilă către economia liberală, reorientându-se către Europa Occidentală, Letonia este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Uniunea Europeană. În 2014, Riga a fost Capitală Europeană a Culturii, euro a fost introdus ca monedă a țării și un leton a fost numit vicepreședinte al Comisiei Europene. În 2015 Letonia a deținut președinția Consiliului Uniunii Europene. În Riga au avut loc evenimente de anvergură europeană, cum ar fi Concursul Muzical Eurovision 2003 și Premiile Europene pentru Film din 2014. La 1 iulie 2016, Letonia a devenit membră a OCDE.[44]