Preistoria și antichitatea  Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[1] urmată de sosirea omului modern acum circa 40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții – erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[2]

Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[3][4][5][6] iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[7] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[8]

Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[9][10] a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea modernă.[11] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[12] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia germanică Odoacru,[13] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie de ani.[14]

Evul Mediu  Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[15] urmați în secolul al VI-lea de o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[16] Invazia unui alt trib germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea.[17] Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.[18]

 Castel del Monte⁠(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală⁠(en). Dat fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea.[19] În 1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de la Legnano,[20] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[21]

În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și bizantine din Italia sudică.[22] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou și, începând cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon.[23] În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state independente denumite Giudicati⁠(en),[24] deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație.[25][26] Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.[27]

Începutul Epocii Moderne  Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale.[28] Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de mercenari denumiți condottieri, bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales germani și elvețieni, cu comandanți italieni.[29] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la apariția Florenței, Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai păcii de la Lodi⁠(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de ani.[30]

Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor dominante, ca familia Medici din Florența,[31][32] și migrația cărturarilor greci⁠(en) care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[33][34][35] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de Nord⁠(en), Franța⁠(en), Anglia și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei.[36]

După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei.[37] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din Europa.[38] În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele dominante.[39] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar al Imperiului Francez,[40] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.[41]

Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial  Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26 octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat război.[42] Acest Prim Război pentru Independența Italiei⁠(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În 1859 Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia, cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud.[43][44]

În 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole și Sicilia,[45] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17 martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Armata imperială austriacă, alcătuită și din efectivele Regimentului 50 de Infanterie din Alba Iulia, a învins armata italiană în Bătălia de la Custozza. Deși învinsă pe câmpul de luptă, Italia a reușit de această dată să anexeze Veneto pe cale diplomatică.[46][47] În cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal.[48]

Statutul Albertin⁠(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără proprietăți.[49] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale, dominate de forțe liberale.[49] În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați.[50] Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul Socialist Italian⁠(en) își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[51]

 Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii importante, inclusiv Carniola Interioară⁠(en), fostul Litoral Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman.[52] Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a marcat sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul războiului după două săptămâni.[53][54][55]

În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit[56] iar regatul a ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo⁠(en) și Roma⁠(en), Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”.[57] Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume,[57] care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.[58]

Regimul fascist

Agitațiile socialiste⁠(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia.[59] Clasa politică liberală se temea de o revoluție de tip sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de stat („Marșul asupra Romei”).[60] Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru.[61][62] În următorii ani, Mussolini a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura.[63][64] Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat dictaturi similare în Germania Nazistă[65] și în Spania Franchistă.[66]

În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o din Societatea Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul Japonez și l-a susținut pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a anexat Albania⁠(en), care era de facto protectorat italian încă de la independența sa.[67] Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la 10 iunie 1940.[68] După ce la început a înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit înfrângeri grele pierzându-și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.[69]

Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[70] ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist și la căderea lui Mussolini la 25 iulie.[71] La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat.[72] Germanii au reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul războiului.[71]

În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență, denumită Resistenza.[73][74] Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din Italia au capitulat.[75] Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict,[76] iar economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al XX-lea.[77]

Italia republicană  Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori⁠(en) ai Uniunii Europene.

Italia a devenit republică după un referendum[78] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept de vot.[79] Fiul lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947, mare parte din Veneția Iuliană⁠(en) a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură statală neutră, denumită Teritoriul Liber Trieste⁠(en), care a fost în 1954 împărțit între cele două țări.[80] Italia și-a pierdut și posesiunile coloniale.[81]

Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști[82] s-au dovedit cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații lui Alcide De Gasperi.[83] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră fondatoare a NATO.[84] Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat de o perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”.[85] În 1957, Italia a devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să devină Uniunea Europeană (UE).[86]

Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-numiții Ani de Plumb⁠(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și sovietic.[87][88][89] Anii de Plumb au culminat cu asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara Bologna⁠(en) din 1980, în care au murit 85 de oameni.[90]

În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume,[91] fiind primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB.[92][93]

La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem denumit Tangentopoli⁠(en)) descoperită de anchetele Mani pulite⁠(en) – au cerut reforme radicale.[94] Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva facțiuni.[95] Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată.[96]

În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de magnatul media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul universitar Romano Prodi),[97] țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare economică.[98] În 2008, Italia a fost lovită de recesiune, înregistrând din 2008 până în 2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost una dintre principalele probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011.[99] Guvernul premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti.[100] În aprilie 2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a format un nou guvern în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor cu noul secretar al PD Matteo Renzi,[101] Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat că va promova reforme constituționale importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o nouă lege electorală.[102]