Articol principal: Istoria Egiptului Antic

Nilul a fost un element vital regiunii de-a lungul istoriei.Lunca fertilă a Nilului a oferit oamenilor posibilitatea de a dezvolta o economie agricolă stabilă și o societate complexă, centralizată, care a devenit o piatră de temelie în istoria civilizației umane. Nomazii vânători-culegători s-au mutat în valea Nilului până la sfârșitul Pleistocenului Mijlociu în urmă cu 120 de mii de ani. Până la sfârșitul paleoliticului , climatul arid din Africa de Nord a devenit tot mai cald și uscat, forțând populația din zonă să se concentreze de-a lungul regiunii. Istoria propriu-zisă începe prin unirea sub conducerea unui singur rege a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus). Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spațiul Văii Nilului a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.

Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. De altfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.

Originile

Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul fiind încă controversat.

Studii genetice recente arată [1][2] că populația actuală a Egiptului este caracterizată de o linie paternală comună cu zona Africii de Nord în primul rând și ceva influențe din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia maternă leagă egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3][4]. Vechii egipteni își plasau originile într-o zonă pe care ei o numeau Punt sau "Ta Neteru" (Tărâmul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plasează într-o arie ce cuprinde Eritreea și Dealurile Etiopiene.

Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentale caracteristice Africii de Nord și într-o măsura mai mică a populației din sud-vestul Asiei. Studiul confirmă și continuitatea biologică de la Perioada Predinastică până după perioada faraonică. Un studiu bazat pe statura și proporția corporală sugerează unele influențe ale caracteristicilor antropomorfice tropicale în unele grupuri, în perioada târzie, odată cu extinderea imperiului.

Epoca predinastică

Acum aproximativ 7500 de ani, triburile mici care trăiau în valea Nilului au dezvoltat o serie de culturi care au demonstrat un control ferm al agriculturii și creșterii animalelor, asupra tehnicilor de olărit și producerii obiectelor personale, cum ar fi pieptenii, brățările și colierele. Cea mai mare dintre aceste culturi timpurii a fost în Egiptul de Sus(Sud), denumită cultura Badari care, probabil, își avea originea în Deșertul de Vest, fiind cunoscută pentru ceramica de înaltă calitate, uneltele de piatră și utilizarea cuprului.[5]

Stilul de viață al badarienilor se baza pe agricultură, pescuit și creșterea animalelor. Artefacte străine indică legături cu populații îndepărtate (până în Siria). În această perioadă apar mobila, vasele decorate, tacâmurile, pieptenele și figurinele. Existența stratificării sociale este dedusă din descoperirea mormintelor membrilor înstăriți ai comunității într-o anume secțiune a cimitirelor. Ritualurile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari, dar în cultura de la Nagada aceste ritualuri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așază alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză, ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud, dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).

Cultura Badari a fost urmată de culturile Amratian (Naqada I) și Gerzeh (Naqada II) [6] , care au adus o serie de îmbunătățiri tehnologice. Încă din perioada Naqada I, egiptenii predinastici au importat obsidian din Etiopia, folosit pentru a modela lame și alte obiecte pentru cioplit.[7] Cultura Naqada apare în jurul anului 4500 î.Hr., constând în vase ceramice cu forme geometrice, umane și animale atât pictate cât și sculptate. Forma vaselor a devenit specializată în funcție de loc, precum modelele de case dreptunghiulare (incluse în elementele funerare). Există dovezi că alchimiștii egipteni au descoperit mortarul în jurul anilor 4000 î.Hr. prin una din cele mai vechi reacții chimice cunoscute (acidul de calciu).

În perioada Naqada II, există dovezi precoce de contact cu Orientul Apropiat, în special cu coasta Canaanului și Byblosului.[8] De-a lungul unei perioade de aproximativ 1.000 de ani, în timpul culturii Naqada, s-au dezvoltat câteva mici comunități agricole care au evoluat într-o civilizație puternică, ai cărei lideri au deținut controlul complet asupra oamenilor și resurselor din valea Nilului.[9] Stabilirea unui centru de putere la Hierakonpolis, iar mai târziu la Abydos, liderii din timpul perioadei Naqada III au extins controlul spre nordul Egiptului de-a lungul Nilului. De asemenea, au practicat negoț cu Nubia la sud, cu oazele de deșert de la vest și culturile din estul Mediteranei și Orientului Apropiat la est. Mormintele regale nubiene și artefactele de la Qustul poartă cele mai vechi exemple cunoscute de simboluri egiptene dinastice, cum ar fi coroana albă a Egiptului de Sus și șoimul.[10] Cultura Naqada a produs o serie variată de bunuri materiale, reflectând creșterea puterii și bogăției elitei, precum și producerii de obiecte de uz personal, care au inclus piepteni, statui mici, ceramică pictată de înaltă calitate, vase de piatră decorative, palete cosmetice și bijuterii din aur, din lapis lazuli și din fildeș. Ei au dezvoltat de asemenea faianța, care a fost folosită și în perioada romană, pentru a decora căni, amulete și figurine. În ultima fază predinastică, cultura Naqada a început să utilizeze simboluri scrise, care în cele din urmă au evoluat într-un sistem complet de hieroglife pentru a scrie limba Egiptului antic.[11]

Perioada Dinastică Timpurie/ Epoca thinită Articol principal: Perioada Dinastică Timpurie a Egiptului

Această epocă este numită și thinită după numele orașului Thinis, din apropiere de Abydos unde s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).

După anul 3600 î.en., societatea și cultura neolitică egipteană de-a lungul fluviului Nil s-a bazat pe agricultură și creșterea animalelor.[12] Societatea egipteană a început să se dezvolte și să avanseze rapid spre stadiul de civilizație rafinată.[13] Un nou tip distinct de ceramică care a fost înrudită cu ceramica din sudul Levantului, apare în această perioadă. Folosirea pe scară largă a cuprului a devenit comună în acest timp.[13] Procesul uscării cărămizilor la soare preluată de la sumerieni, inclusiv utilizarea arcului și pereților încastrați pentru elemente decorative, au devenit populare.[13] Concomitent cu producerea acestor bunuri culturale, un proces de unificare a societăților și orașelor din Egiptul de Sus a avut loc. În același timp, societățile din Delta Nilului, sau Egiptul de Jos au suferit, de asemenea, un proces de unificare.[13] Conflicte dintre Egiptul de Sus și de Jos au avut loc de multe ori.[13] Practicile funerare ale țăranilor au fost similare cu cele din timpurile predinastice, pe când riturile funerare ale nobililor au devenit tot mai luxoase. Astfel, egiptenii au început să construiască mastabale. Centralizarea culturii cerealelor a contribuit la succesul civilizației egiptene pentru următorii 800 ani. Egiptul a devenit unitar și ca un domeniu cultural și economic cu mult înainte ca primul rege să se urce pe tron ​​în orașul Memphis din Egiptul de Jos. Procesul de unificare a durat multe secole. Unificarea politică s-a desfășurat treptat, probabil, pe o perioadă de un secol, astfel încât districtele locale au stabilit rețele de comercializare pentru a organiza agricultura pe o scară mai largă, regalitatea divină a luat amploare spirituală, iar cultul zeilor ca Horus, Set și Neith a luat naștere.[14] În această perioadă, sistemul de scriere egiptean a fost dezvoltat în continuare. Scrisul inițial egiptean a fost compus în principal din câteva simboluri ce denotă cantități de diverse substanțe. Până la sfârșitul celei de-a treia dinastii, acesta a fost extins pentru a include mai mult de 200 de simboluri, cât și fonograme și ideograme.

Sacrificiul uman a fost practicat ca parte a ritualurilor funerare dedicate tuturor faraonilor din prima dinastie. [15] Este clar demonstrat prin existența osemintelor umane îngropate lângă mormântul fiecărui faraon precum și a animalelor sacrificate pentru înmormântare. Mormântul lui Djer este asociat cu morminte de 338 persoane. [15] Oamenii și animalele sacrificate, ca măgarii, erau așteptați pentru a-l servi pe faraon în viața de apoi. Din motive necunoscute, această practică s-a încheiat la sfârșitul primei dinastii, când figurinele shabtii au luat locul persoanelor reale pentru a-l servi pe faraon în viața de apoi.[15]

În secolul al III-lea î.e.n., preotul egiptean Manetho a grupat lista lungă a faraonilor de la Menes la timpul său în 30 dinastii, un sistem folosit și astăzi. El a ales să înceapă istoria oficială cu regele numit " Meni " (sau Menes în limba greacă), despre care se credea că au unit cele două regate ale Egiptului de Sus și de Jos (în jurul 3100 î.e.n.). Unii cercetători cred că miticul Menes ar fi de fapt faraonul Narmer, care este înfățișat pe o paletă purtând ambele coroane, participând la un ceremonial ce pare să reprezinte un act simbolic de unificare. În perioada timpurie a dinastiei I, primii faraoni au consolidat controlul asupra Egiptul de Jos prin stabilirea unei capitale la Memphis, de unde se putea controla forța de muncă și regiunea Deltei fertile, precum și rutele comerciale profitabile spre Levant. Puterea în creștere și bogăția faraonilor în primele două dinastii s-au reflectat în mormintele lor - Mastabale, și structurile de cult mortuare de la Abydos, care au fost utilizate pentru a sărbători divinizarea faraonului după moartea sa. Puternica instituție de domnie dezvoltată de către faraoni a servit pentru a legitima controlul de stat asupra terenurilor, forței de muncă și asupra resurselor care au fost esențiale pentru supraviețuirea și dezvoltarea civilizației egiptene antice.

Regatul Vechi

Progrese majore în arhitectură, artă și tehnologie au fost făcute în timpul Vechiului Regat, alimentate de productivitatea agricolă crescută printr-o administrație centrală bine dezvoltată. Unele dintre vechi realizări ale Egiptului, Piramidele din Giza și Sfinxul, au fost construite în timpul Vechiului Regat. Sub supravegherea vizirului, funcționarii de stat colectau taxele, coordonau proiectele de irigații pentru a îmbunătăți randamentul culturilor, organizau țăranii pentru proiectele de construcții și stabileau un sistem de justiție pentru a menține pacea și ordinea.

Împreună cu importanța tot mai crescută a administrației centrale a apărut o nouă clasă de scribi educați și oficiali. Faraonii făceau donații de pământ cultelor lor mortuare și templelor locale pentru a se asigura că aceste instituții vor a avea resurse pentru a se închina faraonului după moartea sa. Se crede că după cinci secole de astfel de practici, puterea economică a faraonului s-a erodat și economia nu mai putea permite să sprijine o administrare centralizată mare. Pe măsură ce puterea Faraonului s-a diminuat, nomarhii locali au început să conteste supremația faraonului. Aceasta, împreună cu secetele severe, între 2200 și 2150 î.e.n., au cauzat intrarea țării într-o perioadă de 140 de ani de foamete și lupte civile cunoscute sub numele de prima perioadă intermediară.

Prima perioadă intermediară

După ce guvernul central a Egiptului s-a prăbușit la sfârșitul Vechiului Regat, administrația nu a mai putut susține sau stabiliza economia țării. Guvernatori regionali nu au putut să se bazeze pe rege pentru ajutor în vremurile de criză, și ca urmare a crizei alimentare și disputelor politice, s-a degenerat la foamete. anarhie și războaie civile la scară mică. Totuși, în ciuda problemelor dificile, liderii locali, pentru că nu mai aduceau niciun tribut Faraonului, își foloseau independența lor dobandita pentru a stabili o cultură înfloritoare în provincie. Preluând controlul resurselor proprii, provinciile au devenit din punct de vedere economic mai bogate, un fapt demonstrat în mormintele tot mai mari. Artizanii provinciale au adoptat și adaptate motivele culturale anterior limitate de Vechiul Regat, iar cărturarii au dezvoltat noi stiluri literare. Conducătorii locali au început să concureze pentru controlul teritorial și puterea politică. De 2160 î.en., conducătorii din Herakleopolis au controlat Egiptul de Jos , în timp ce un clan rival cu sediul la Teba, familia Intef a preluat controlul Egiptului de Sus .Când familiei Intefi i-a crescut puterea și și-a extins controlul lor spre nord, o ciocnire între cele două dinastii rivale a devenit inevitabilă. În jurul anului 2055 î.en., forțele Tebanilor nordice sub Nebhepetre Mentuhotep al II-lea, au învins în cele din urmă conducătorii Herakleopolitanieni, reunind cele două țări și inaugurând o perioadă de renaștere economică și culturală cunoscută sub numele de Regatul Mijlociu.

Regatul Mijlociu

Faraonii din Regatul de Mijloc au restaurat prosperitatea și stabilitatea țării, stimulând astfel o renaștere a artei, literaturii și proiectelor de construcții monumentale. Mentuhotep al II-lea și succesorii dinastiei a Xl-lea au condus din Teba, dar vizirul Amenemhat I, la asumarea regalității la începutul dinastiei a XII-a în 1985 î.en., a mutat capitala țării în orașul Itjtawy situat în Faiyum. Faraonii dinastiei a XII-a s-au implicat într-o serie de îmbunătățiri funciare și construirea unui sistem de irigații pentru a crește producția agricolă în regiune. Mai mult decât atât, pe teritoriul militar recucerit, Nubia, bogată în cariere și mine de aur, muncitorii au construit o structura defensiva în Delta de Est, numită " Zidul Conducătorilor ", pentru a se apăra împotriva atacurilor externe. Având securitate militară și politică și marea bogăție agricolă și minieră, arta și religia au înflorit. Spre deosebire de atitudinea elitistă a Vechiului Regat față de zei, Regatul Mijlociu a cunoscut o creștere în expresii de pietate personală și ceea ce ar putea fi numit o democratizare vieții de apoi, în care toți oamenii posedau un suflet și puteau fi bineveniți în compania zeilor după moarte. Literatura Regatului Mijlociu prezenta teme sofisticate și caractere scrise într-un nou stil încrezător, elocvent, reliefat si portretizat într-o perioadă ce captat detaliile subtile, individuale, care au atins noi culmi de perfecțiune tehnică. Ultimul mare rege al Regatului Mijlociu, Amenemhat III, a permis coloniștilor semiți și canaaniți din Orientul Apropiat să vină în regiunea Deltei pentru a se angaja ca forță de muncă pentru minerit și în proiectele de constructii ambițioase . Cu toate acestea, inundațiile grave ale Nilului au încordat economia și a precipitat declinul lent în a doua perioadă intermediară în timpul dinastiilor XIII- XIV. În timpul acestui declin, coloniștii canaaniți au început să preia controlul regiunii Deltei, în cele din urmă venind la putere în Egipt, ca Hyksoși.

A II-a perioadă intermediară

Ostașii mercenari hicsoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat orașele și nomele.

Cunoaștem nume de regi hicsoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.

În Egiptul de Jos hicsoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.

Lupta pentru izgonirea hicsoșilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hicsoși pe deplin și îi izgonește din Deltă.

Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.

Regatul Nou

Regatul Nou (1550-1070 î.en.) sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului, cu cei mai faimoși conducători. Arta și spiritualitatea atinge apogeul, iar țara dobândește cea mai mare întindere, prin cuceriri. Locul complexelor funerare regale este mutat în sud, pe partea opusă Thebei, într-o zonă de dealuri stâncoase, pe malul vestic al Nilului, în Valea Regilor. Regatul Nou a stabilit o perioadă de prosperitate fără precedent de securizarea a frontierelor și consolidarea legăturilor diplomatice cu vecinii lor, inclusiv Imperiul Mitanni, Asiria, și Canaan. Campanii militare purtate sub Tuthmosis I și nepotul lui, Tuthmosis al III-lea, au extins influența faraonilor la stadiul de mare imperiu. Între domniile lor, Hatshepsut a promovat pacea și a extins rutele comerciale și expediții în noi regiuni. Când Tuthmosis III a murit în 1425 î.en., Egiptul era un imperiu care se întindea de la Niya din nord-vestul Siriei până la a patra cascada a Nilului, în Nubia, cimentând loialitatea și deschiderea accesului la importuri , cum ar fi bronz și lemn.

Printre cei mai reprezentativi faraoni ai acestor timpuri sunt celebra femeie-faraon Hatchepsut, Amenhotep III, cel care a înălțat nenumărate temple și palate, Akhenaton, faraonul reformator, și dinastia ramesizilor, cu Ramses II, cel care a extins cel mai mult printr-o politică militară activă frontierele statului și a rămas celebru pentru bătălia de la Kadesh cu hitiții pentru controlarea Siriei. Ramses II a construit monumente mărețe precum Marele Coridor din templul lui Amon de la Karnak și multe dintre templele de la Abu Simbel, statuile de aici ale faraonului având dimensiuni uriașe.

Bogăția Egiptului a devenit o țintă tentantă pentru invazii, în special pentru berberii libieni de la vest, și pentru popoarele Mării, o confederație puternică de pirați în mare parte grecești, luwieni și fenicieni / canaaniți din Marea Egee. Inițial, forțele egiptene au reușit să respingă aceste invazii, dar Egiptul a pierdut în cele din urmă controlul asupra teritoriilor sale rămase din sudul Caananului, mare parte din ea fiind preluată de asirieni. Impactul amenințărilor externe a fost agravat de probleme interne, cum ar fi corupția, jefuirea mormintelor și tulburările civile. După recâștigarea puterii, marii preoți Templului lui Amun din Teba au acumulat suprafețe mari de teren și bogăție și puterea lor extinsă a scindat țară în a treia perioadă intermediară.

A Treia Perioadă Intermediară

După această perioadă de apogeu, din cauza luptelor dintre faraoni și cler, ajuns din ce în ce mai puternic, la începutul Dinastiei XXI (1070 î.Hr.) Egiptul intră într-o nouă perioadă de tranziție, A Treia Perioada Intermediara, care durează până în 712 î.Hr.. Această perioadă este marcată de rivalități interne și de prezența libiană în Egipt. Ea se continuă cu Dinastia XXV kushită (nubiană) și prezența străina în Egipt se accentuează.

Perioada târzie

După dominația assiriană, urmează ocupația persană (525 î.Hr.), iar în 332 î.Hr. Egiptul este ocupat de macedoneni, care în 305 î.Hr. instaurează Dinastia Ptolemeilor. Cleopatra VII (ultimul faraon) se sinucide după înfrângerea trupelor sale de către romani, la Actium în 31 î.Hr.. Anul următor Egiptul devine parte a Imperiului Roman.