Deșertul Foișoarelor este unul dintre cele mai rar vizitate locuri din Australia, aflându-se la două ore de mers cu mașina de cel mai apropiat oraș, Cervantes, Australia de Vest. Numai vehiculele de teren pot ajunge aici: steiurile și colții de calcar ar sfâșia imediat cauciucurile altor mașini. Deși au zeci de mii de ani vechime, foișoarele au fost probabil dezgropate din nisip în ultima sută de ani. Până în 1956, când le-a zărit Harry Turner, un istoric din Perth, formațiunile păreau a fi necunoscute - cu excepția unor vagi relatări cum că primii coloniști olandezi zăriseră ceea ce ei au crezut a fi ruinele unui oraș. Specialiștii consideră că pilaștrii de piatră au 25.000-30.000 de ani vechime și că trebuie să se fi aflat la suprafața nisipului măcar o dată înainte de secolul al XX-lea, deoarece la baza unor formațiuni au fost descoperite grămezi de cochilii și artefacte din Epoca de Piatră. Cochiliile au fost datate cu carbon, constatându-se că sunt vechi de circa 5000 de ani, deci foișoarele trebuie să fi fost "expuse" cu 6000 de ani în urmă. Vântul ce mătură deșertul modifică permanent peisajul creat de nisipul fin, scoțând la iveală noi aspecte și ascunzând altele. Astfel, în câteva secole, foișoarele - care fac astăzi parte din Parcul Național Nambung - ar putea dispărea.

Moluștele marine, precum scoicile patella, au constituit materia primă din care s-au format foișoarele. Aceste animale trăiau în mările calde de acum 700.000-120.000 de ani. Murind, cochiliile lor s-au transformat în nisip calcaros, iar acesta, transportat la țărm de valuri și vânt, s-a depus strat după strat, formând dunele de azi. În cele din urmă, date fiind iernile umede și verile calde caracteristice unui climat mediteranean, a apărut și vegetația. Dunele au fost stabilizate de rădăcini și de humusul format de vegetația putrezită. Pe măsură ce ploile acide de iarnă s-au infiltrat în nisip, unele particule ale acestuia au început să se dizolve. Vara, când nisipul s-a uscat, acest material dizolvat s-a întărit, particulele sudându-se între ele și dând naștere calcarului. Humusul a mărit aciditatea apei și a intensificat procesul de cimentare, formând un strat de calcar dur la baza solului. Rădăcinile plantelor au străpuns acest strat, în jurul lor mărindu-se cantitatea de calcar. Nisipul în continuă mișcare a acoperit în cele din urmă vegetația, iar rădăcinile au putrezit, lăsând mici canale în calcar. Ele au fost treptat lărgite de apa infiltrată, care a erodat și roca, rămânând în urmă numai părțile mai dure. Aceste rămășițe sunt foișoarele de astăzi. Multe formațiuni prezintă dungi transversale, care indică depunerea straturilor de nisip și orientarea lor variabilă, pe măsură ce dunele și-au schimbat forma și locul.