În era precolumbiană, teritoriul pe care astăzi se află capitala Statelor Unite a fost locuit de mai multe triburi de amerindieni numiți Nacotchtank, a căror limbă nativă era dialectul Algonquia. Odată cu venirea primilor europeni în secolul al XVII-lea,[1] majoritatea populației native a intrat într-un proces de migrare care a durat până în secolului al XVIII-lea.[2] Provincia Maryland a cartografiat Georgetown ca fiind pe malul nordic a râului Potomac în 1751. Portul aglomerat al orașului va fi inclus pe teritoriul federal nou înființat aproape 40 de ani mai târziu.[3] Orașul Alexandria din statul Virginia, fondat în 1749, a fost de asemenea inclus în District.[4]

James Madison a expus nevoia unui district federal la 23 ianuarie 1788 în prezentarea lui, "Federalist No. 43", argumentând cu faptul că această capitală națională avea nevoie să fie distinctă față de celelalte state în scopul de a-și asigura întreținerea proprie și securitatea.[5] Un atac la adresa Congresului din Philadelphia cauzat de o mulțime de soldați furioși, cunoscut și ca „Răscoala din Philadelphia din 1783”, a subliniat necesitatea guvernului de a-și crea propria securitate.[6] Prin urmare, autoritatea de a stabili o capitală federală a fost prevăzută la Articolul Unu, Secțiunea Opt, a Constituției Statelor Unite, care permite ca Districtul „(care nu depășește zece mile pătrate), prin cedarea statelor speciale și de acceptare a Congresului, să devină sediul guvernului Statelor Unite”.[7] Cu toate acestea, Constituția nu a specificat locația exactă a noii capitale. În ceea ce mai târziu a devenit cunoscut sub numele de „Compromisul din 1790”, Madison, Alexander Hamilton și Thomas Jefferson au ajuns la un acord prin care guvernul federal le-ar asuma datoriile de război purtat de state, cu condiția ca noua capitală națională să fie situată în sudul Statelor Unite.[1]

 Capitoliul Statelor Unite ale Americii după incendiul din Washington, D.C. provocat de Războiul Civil American din 1812

.

La 16 iulie 1790, Actul de Reședință prevedea o nouă capitală permanentă situată pe malul râului Potomac, pe locul care va fi ales de președintele George Washington. Așa cum este permis de Constituția Statelor Unite, forma inițială a districtului federal a fost un pătrat, care măsura 10 mile (16 km), pe fiecare parte, cu suprafața totală de 100 de mile pătrate (260 km2). Între anii 1791-1792, Andrew Ellicot împreună cu asistenții săi, printre care se număra și Benjamin Banneker, au anchetat frontiera dintre District și statele Maryland și Virginia, plasând pietre de frontieră la fiecare milă depărtare. Multe dintre pietre stau încă nemișcate.[8] Un nou „oraș federal” a fost apoi construit pe malul nordic al râului Potomac, la est de comunitatea Georgetown. La 9 septembrie 1791, orașul federal a fost numit în onoarea lui George Washington, iar districtul a fost numit Territory of Columbia („Teritoriul Columbiei”), Columbia fiind un nume poetic important pentru Statele Unite în acea vreme. Congresul și-a ținut prima sesiune la Washington la 17 noiembrie 1800.[9]

Actul Organic din 1801 a organizat oficial Districtul Columbia și a plasat întregul teritoriu federal, inclusiv orașele Washington, Georgetown, și Alexandria, sub controlul exclusiv al Congresului. Mai mult, teritoriul care nu constituie Districtul Columbia a fost organizat în două județe: județul Washington la est de Potomac și județul Alexandria la vest.[10] În urma acestei legi, cetățenii care locuiau în District nu mai erau considerați rezidenți ai statelor Maryland sau Virginia, punând astfel capăt la reprezentarea lor în Congres.[11]

 Teatrul Ford în secolul 19, locul în care președintele Lincoln a fost asasinat în 1865.

La 24 și 25 august 1814, într-un atac cunoscut ca „Incendiul din Washington”, armata britanică a invadat capitala în timpul Războiului din 1812, după ce au incendiat orașul York (astăzi Toronto). În timpul atacului, au fost incendiate Capitoliul, Trezoreria Națională dar și Casa Albă.[12] Multe dintre clădirile guvernamentale au fost reconstruite repede, dar Capitoliul, care era în momentul acela în mare parte în construcție, a fost terminat abia în 1868.[13]

Din 1800, rezidenții Districtului au protestat lipsa lor de vot de reprezentare în Congres. Pentru a corecta acest lucru, au fost făcute diverse propuneri pentru a returna terenul folosit la formarea Districtului statelor Maryland și Virginia. Acest proces este cunoscut și ca „Retrocedarea”.[14] Cu toate acestea, aceste eforturi nu au reușit să câștige suficient sprijin până în 1830, când sudul județului Alexandria a intrat în declin economic parțial din cauza neglijentei Congresului.[14] Alexandria era o piață importantă în comerțul cu sclavi din America, circulând zvonuri cum că aboliționiști din Congres au încercat să pună capăt sclaviei în District; o astfel de acțiune ar fi deprimat economia bazată pe sclavi a Alexandriei.[15] Nemulțumiți de autoritatea Congresului asupra Alexandriei, în 1840 locuitorii au început o petiție pentru retrocedarea teritoriului din sudul județului statului Virginia. Legislatura statului a respectat petiția în februarie 1846 parțial, din cauză că întoarcerea Alexandriei se făcea cu condiția aducerii a doi delegați pro-sclavie suplimentari la adunarea Virginia General Assembly.[14] La 9 iulie 1846, Congresul a acceptat returnarea terenului de la sud de râul Potomac care aparținuse Districtului statului Virginia.[14]

Confirmând temerile alexandrienilor pro-sclavie, Compromisul din 1850 a scos în afara legii comerțul cu sclavi din District, dar nu sclavia în sine.[16] Prin 1860, aproximativ 80% din locuitorii afro-americani ai orașului erau negri liberi. Izbucnirea Războiului Civil American în 1861 a dus la o creștere notabilă a populației ca urmare a extinderii guvernului federal și un mare aflux de sclavi eliberați.[17] În 1862, președintele Abraham Lincoln a semnat „Actul de Emancipare Compensat”, care a pus capăt sclaviei în Districtul Columbia și a eliberat aproximativ 3.100 de persoane asuprite, cu nouă luni înainte de Proclamația Emancipării.[18] Prin 1870, populația județului a crescut la aproape 132.000 de locuitori.[19]

În pofida creșterii orașului, Washington avea drumuri murdare și nu îndeplinea condițiile sanitare de bază; situația a fost așa de rea încât unii membri ai Congresului a propus mutarea capitalei în altă parte.[20]

 Mulțimile care înconjoară piscina din fața monumentului lui Washington în timpul Marșului lui Washington din 1963.

Cu Legea Organică din 1871, Congresul a creat un nou guvern pentru întregul teritoriu federal. Această lege a combinat în mod eficient orașul Washington, Georgetown și județul Washington într-o singură municipalitate oficială numită Districtul Columbia.[21] Chiar dacă orașul Washington a încetat să mai existe din punct de vedere legal după 1871, numele a continuat să fie utilizat și întregul oraș a devenit cunoscut sub numele de Washington, D.C. În același Act, Congresul a numit de asemenea un consiliu al Lucrărilor Publice care era însărcinat cu modernizarea orașului.[22] În 1873, Președintele Grant l-a numit pe cel mai influent membru al consiliului, Alexandru Shepherd, noul guvernator al Statelor Unite. În acel an, Sheperd a cheltuit 20 de mlioane de USD pentru întreținerea publică,[23] care au modernizat orașul Washington, dar l-au și falimentat. În 1874, Congresul a desființat biroul lui Sheperd în favoarea regulii directe.[20] Proiectele suplimentare de renovare a orașului nu au fost executate până la apariția Planului McMillan în 1901.

Populația din District a rămas relativ stabilă până la Marea Criză din anii 1930, când președintele Franklin D. Roosevelt a extins birocrația de la Washington. Al doilea război mondial a crescut în continuare activitatea guvernului, crescând numărul de angajați federali din capitală;[24] prin 1950, populația din District a ajuns la un vârf de 802.178 de locuitori.[25] Amendamentul XXIII din Constituția Statelor Unite a fost ratificat în 1961, acordând Districtului trei voturi în Colegiul Electoral pentru alegerea președintelui și vicepreședintelui, dar încă nicio reprezentare de vot în Congres.

După asasinarea lui Martin Luther King Jr. pentru drepturile civile, la 4 aprilie 1968 au izbucnit revolte în District, în primul rând pe străzile U Street, 14 Street, 7 Street și H Street, pe coridoare dar și în centrele rezidențiale și comerciale. Revolta durat trei zile până când peste 13.000 de trupe federale și garda națională au reușit să oprească actele de violență. Multe magazine și alte clădiri au fost arse; reconstrucția lor a durat până la sfârșitul anilor '90.[26]

În 1973, Congresul a promulgat DLegea Directă a Districtului Columbia, care prevede ca orașul să fie condus de un primar ales și de un consiliu municipal.[27] În 1975, Walter Washington a devenit primul primar de culoare ales al Districtului.[28] Cu toate acestea, mai târziu, în cursul anilor 1980 și 1990, administrația orașului a fost criticată pentru proasta gestionare și pentru deșeurile necolectate. În 1995, Congresul a creat Consiliul pentru Control Financiar al Districtului Columbia pentru a supraveghea toate cheltuielile municipale și pentru a reabilita guvernul orașului.[29] Districtul a recâștigat controlul asupra finanțelor sale în septembrie 2001, iar operațiunilor consiliului de supraveghere au fost suspendate.[30]

Pe 11 septembrie 2001, teroriștii au deturnat zborul 77 al companiei americane American Airlines, prăbușindu-se în mod deliberat în direcția Pentagonului, în apropiere de Arlington, Virginia. Zborul 93 al aceleiași companii, care avea ca destinație finală Washington, D.C., s-a prăbușit în Pennsylvania când pasagerii au încercat să recupereze controlul avionului de la teroriști.[31][32]