Se presupune că Venezuela a început să fie populată cu cel puțin 15.000 de ani în urmă, cele mai vechi vestigii istorice fiind descoperite pe malul râului Pedregal în vestul Venezuelei.[1] Artefactele de vânătoare din pleistocenul târziu, inclusiv lănci, au fost găsite într-o serie similară de situri în nord-vestul Venezuelei sub denumirea „El Jobo”; datarea cu carbon arată că ele sunt din anii 13,000 spre 7,000 Î.Hr..[2]

Nu se cunoaște exact câți oameni trăiau în Venezuela înainte de colonizarea spaniolă, probabil populația era în jur de un milion de persoane.[3] în plus față de triburile din zilele noastre, care trăiesc în Venezuela ca de exemplu Auaké, Caquetio, Mariche și Timoto-cuicas. Numărul acestora s-a redus după colonizarea spaniolă în principal datorită bolilor aduse de spanioli din Europa pentru care băștinașii nu aveau imunitate.[3]

În anul 1498, în timpul celei de a treia călătorii, Cristofor Columb a navigat în apropierea deltei fluviului Orinoco, debarcând apoi în Golful Paria. A fost încântat de cele văzute, scriind în scrisoarea către Ferdinand al II-lea de Aragon și Isabela I a Castiliei că a ajuns în Raiul de pe Pământ. Colonizarea de către spanioli a început din 1522, prima așezare a coloniștilor fiind în actualul oraș Cumaná. În secolul al 16-lea Guaicaipuro (n.1530–m.1568) și Tamanaco (m. 1573) au încercat să opună rezistență incursiunilor spaniole, dar noii veniți i-au supus. Tamanaco a fost ucis din ordinul fondatorului Caracasului, Diego de Losada.[4]

În secolul al 16-lea, de-a lungul colonizării spaniole, mulți băștinași au fost convertiți la catolicism. În primii ani ai colonizării spaniolii s-au concentrat pe partea nordică a țării, dar apoi la mijlocul secolului al 18-lea colonia s-a extins de-a lungul râului Orinoco. Aici Ye'kuana (mai târziu cunoscut ca Makiritare) a organizat o rezistență serioasă în anii 1775 și 1776.[5]

Așezările spaniole estice din Venezuela au fost încorporate în Noua Provincie Andaluzia. Administrată de Audiența Regal din Santo Domingo de la începutul secolului al 16-lea, cea mai mare parte din Venezuela fiind încorporată în Noua Granadă la începutul secolului al XVIII-lea, și au fost reorganizate apoi ca regiuni autonome în 1776. Caracas a fost fondat în 1576 în regiunea centrală a coastei, fiind foarte bine poziționat pentru că în apropiere era portul din La Guaira. Localizarea într-o vale muntoasă îi oferea protecție față de atacurile piraților și fiind într-o zonă cu pământ fertil și climat sănătos.[6]

După o serie de revolte fără succes, Venezuela, sub conducerea lui Francisco de Miranda, un mareșal venezuelan care a luptat în Revoluția americană și Revoluția franceză, și-a declarat independența la 5 iulie 1811, moment care marchează începutul Războiului de Independență al Venezuelei. În ciuda cutremurului devastator din 1812 care a lovit Caracas-ul, Venezuela s-a declarat prima Republică a Venezuelei,[7] dar a fost înfrântă. Cea de-a doua Republică a Venezuelei a fost proclamată la 7 august 1813, ea a durat doar câteva luni, fiind zdrobită ca și prima.

Suveranitatea a fost obținută după ce Simón Bolívar, ajutat de José Antonio Páez și Antonio José de Sucre, au învins în Bătălia de la Carabobo la 24 iunie 1821. Victoria lui José Prudencio Padilla și Rafael Urdaneta din bătălia de la Lacul Maracaibo din 24 iulie 1823 a ajutat la obținerea independenței Venezuelei. Congresul l-a numit pe Bolivar în fruntea armatei, care a eliberat câteva țări și a fondat statul Columbia Mare.

Sucre, câștigând multe bătălii pentru Bolívar, a devenit cel de al doilea președinte al Boliviei. Venezuela a rămas ca parte a Marii Columbii până în 1830, când o rebeliune condusă de Páez a proclamat noua independență a Venezuelei. Páez a devenit primul președinte al noii republici. Pierderile umane din aceste două decenii de războaie se estimează între 1/4-1/3 din toată populația țării (inclusiv, probabil, o jumătate din populația albă),[8] în anul 1830 pierderile fiind estimate la 800 000 persoane.[9]

Perioada caudilismului și Războiul Federal

Marea majoritate a secolului al XIX-lea din Venezuela s-a caracterizat prin tulburări politice și conducerea țării de către dictatori,[10] inclusiv José Antonio Páez, conducătorul luptei pentru independență care a fost președinte trei mandate, timp de unsprezece ani, între anii 1830-1863. Acestea au culminat prin Războiul Federal (1859–1863), un război civil în care și-au pierdut viața sute de mii de persoane. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Antonio Guzmán Blanco, un alt caudillo, a fost la conducerea țării timp de treisprezece ani, între 1870 - 1887, cu alți trei președinți intercalați în această perioadă. În 1895 lunga dispută cu Regatele Unite pentru teritoriul Guayana Esequiba – pe care Marea Britanie o pretindea ca fiind un teritoriu aparținând Guyana Britanice, dar pe care și Venezuela o revendica – a declanșat Criza din Venezuela din 1895 în care William L. Scruggs, care făcea lobby pentru Venezuela, argumenta că comportamentul britanic viola doctrina Monroe (1823) a SUA. Președintele american Grover Cleveland a adoptat o interpretare largă a doctrinei Monroe, nu numai în interzicerea puterilor Europene de a înființa colonii în Americi, dar a declarat că Americile sunt în sfera de interes a SUA în toate privințele.[11] În cele din urmă britanicii au acceptat arbitrajul SUA, dar în timpul negocierilor au fost în măsură să convingă SUA în marea majoritate a subiectelor. Un tribunal internațional la Paris în 1898 a decis problema și a acordat marea majoritate a teritoriului disputat Guyanei Britanice.[12]

José Gregorio Monagas a fost ales președinte în 1851, iar la data de 24 martie 1854 acesta a proclamat abolirea definitivă a sclaviei.[13]

În 1899 Cipriano Castro, cu ajutorul prietenului său Juan Vicente Gómez, au pus mâna pe putere în Caracas cu ajutorul armatei.[14]

Castro nu și-a îndeplinit obligațiile sale de a plăti referitoare la datoriile externe considerabile ale Venezuelei și a refuzat să plătească despăgubiri pentru străinii prinși în războaie civile din Venezuela. Acest lucru a declanșat Criza din Venezuela 1902-1903, în care Marea Britanie, Germania și Italia au impus o blocadă navală de mai multe luni, până când a fost acceptat arbitrajul internațional al Curții Permanente de Arbitraj din Haga.[15][16] În 1908 a izbucnit Războiul Olandezo-Venezuelan,[17]. Conflictul a fost soluționat atunci când Castro a plecat pentru tratament medical în Germania și a fost răsturnat de la putere de Juan Vicente Gómez.

Descoperirea unei rezerve masive de petrol în Lacul Maracaibo în Primul Război Mondial s-a dovedit crucială pentru economia Venezuelei, care s-a transformat dintr-o țară cu o economie care depindea foarte puternic de exporturi agricole într-o țară exportatoare de petrol, ridicând PIB-ul pe cap de locuitor al Venezuelei, astfel ca în 1935 acesta a fost cel mai mare în America Latină.[18] Gómez a profitat din plin de această situație, centralizând conducerea Venezuelei și întărindu-și poziția și autoritatea. Gómez a rămas cel mai puternic om al țării până la moartea sa din 1935. Sistemul dictatorial gomecist a continuat și după moartea sa, continuat fiind de Eleazar López Contreras, dar din 1941, sub conducerea lui Isaías Medina Angarita dictatura s-a relaxat și s-au implementat reforme, incluzând legalizarea tuturor partidelor politice.[19]

După cel de-al Doilea Război Mondial, globalizarea și puternica imigrație din sudul Europei (în principal din Spania, Italia, Portugalia și Franța), precum și din țările mai sărace din America Latină, au marcat diversificarea societății venezuelane.

În 1945 o lovitură militară l-a răsturnat pe Medina Angarita și a urmat o perioadă de trei ani de democrație sub conducerea Acțiunii Democratice conduse inițial de Rómulo Betancourt, până când Rómulo Gallegos a câștigat alegerile prezidențiale din 1947[20] (opinia generală este că aceste alegeri au fost primele alegeri libere și corecte din Venezuela).

Gallegos a guvernat țara până la răsturnarea sa de o juntă militară condusă de Marcos Pérez Jiménez și Ministrul Apărării Carlos Delgado Chalbaud în lovitura de stat din Venezuela din 1948. Pérez Jiménez a fost cel mai puternic om din juntă (deși Chalbaud a fost numit președinte), fiind suspectat că a fost în spatele morții lui Chalbaud, care a murit după ce a fost răpit în 1950. Atunci când junta a pierdut neașteptat alegerile prezidențiale din 1952 din Venezuela, acesta a ignorat rezultatele iar Perez Jimenez s-a instalat ca președinte, unde a rămas în funcție până în 1958.[21][22][23]

Dictatorul militar Pérez Jiménez a fost forțat la 23 ianuarie 1958 să demisioneze.[24]

Într-un efort de a consolida tânăra democrație, principalele partide politice (cu excepția notabilă a Partidul Comunist din Venezuela) au semnat Pactul Punto Fijo.[25] Acțiunea Democratică și COPEI a dominat apoi peisajul politic pentru patru decenii. În 1960 au fost mișcări de gherilă substanțiale, inclusiv cele ale Forțelor Armate de Eliberare Națională și ale Mișcării Revoluționare de stânga, care în același an s-au desprins din Acțiunea Democratică. Cele mai multe dintre aceste mișcări au depus armele sub președinția lui Rafael Caldera (1969-1974).[26] Caldera a câștigat alegerile prezidențiale din Venezuela din 1968 pentru COPEI, fiind prima dată când un alt partid câștiga alegerile libere în afara Acțiunii Democratice.

Alegerea lui Carlos Andrés Pérez din 1973 a coincis cu criza petrolului din 1973 care a determinat o creștere semnificativă a veniturilor Venezuelei (resursele petroliere au fost naționalizate în 1973). Acest fapt a determinat cheltuieli publice masive, dar și creșterea datoriilor străine, care a continuat până în anii 1980, când prețul petrolului s-a prăbușit, dând o lovitură dură economiei Venezuelene. În februarie 1983, când guvernul a început să devalorizeze moneda națională pentru a face față obligațiilor sale financiare, standardul de viață a locuitorilor a scăzut dramatic. Un număr de politici economice nereușite și corupția la nivel înalt au dus la creșterea sărăciei și a criminalității, înrăutățirea indicatorilor sociali și la creșterea instabilității politice.[27] Corupția a rămas o problemă, în 2009 Venezuela a fost trecută pe ultimele locuri din Indexul de Percepție a Corupției.[28]

Criza economică din anii 1980 și 1990 a dus la o criză politică, care a determinat moartea a sute de oameni în revoltele din Caracazo din 1989, tentativa de lovitură de stat din 1992 [29] și demiterea în 1993 a președintelui Carlos Andrés Pérez (reales în 1988) pentru corupție. Liderul loviturii de stat, Hugo Chavez, a fost grațiat în martie 1994 de președintele Rafael Caldera și lăsat cu drepturi politice intacte. O prăbușire a încrederii în partidele existente l-a propulsat pe Chavez câștigător al alegerilor prezidențiale din Venezuela din 1998 și a favorizat lansarea ulterioară a unei „Revoluții Bolivariene”, care a început cu Adunarea constituantă din 1999, formată pentru a concepe o nouă Constituție pentru Venezuela.

În 2002 au început protestele masive împotriva lui Chavez. În același an, după o demonstrație masivă în Caracas, un grup de lunetiști au deschis focul asupra demonstranților, fapt care a declanșat controverse asupra obiectivelor atacului, existând două versiuni până în prezent.[30][31][32] De asemenea, urmașii de guvernământ au fost uciși. În aprilie 2002 Chávez a fost îndepărtat de la putere după o încercare de lovitură de stat, dar cu ajutorul unei demonstrații populare și sprijinit și de forțe ale armatei, a fost reinstaurat în funcție.[33]

Chávez a rămas în funcție și după greva generală din decembrie 2002 – februarie 2003 (grevă care a inclus și compania petrolieră de stat), precum și după referendumul din august 2004. Chávez a fost reales pentru un nou mandat prezidențial la alegerile prezidențiale din decembrie 2006.

În noiembrie 2008 au avut loc alegerile regionale, în care Partidul Socialist Unit din Venezuela a câștigat 17 din cele 22 de guvernorate disputate. Opoziția a câștigat între timp guvernarea a cinci din cele opt state dintre cele mai populate din Venezuela. În februarie 2009, un nou referendum a avut loc la o propunere de amendament făcută de către Hugo Chavez, care ar putea ridica limitele realegerii pentru toate funcțiile, inclusiv cea de președinte al Republicii, amendament care a fost aprobat de către electorat.[34]