Parcul și Rezervația Națională Great Sand Dunes este un parc național american care păstrează o zonă de dune mari de nisip de până la 750 de picioare (230 m) înălțime pe marginea de est a Văii San Luis și o rezervație națională adiacentă din lanțul Sangre de Cristo, în centrul de sud a Colorado, Statele Unite. Parcul a fost inițial desemnat Monumentul Național al Marii Dune de Nisip pe 17 martie 1932, de către președintele Herbert Hoover. Granițele inițiale au protejat o suprafață de 35.528 de acri (55,5 mile pătrate; 143,8 km²). O schimbare a graniței și redesemnarea ca parc național și rezervație a fost autorizată pe 22 noiembrie 2000 și apoi înființată la 24 septembrie 2004. Parcul cuprinde 107.342 de acri (167,7 mile pătrate; 434,4 km²), în timp ce rezervația protejează încă 41.686 de acri (65,1 mi pătrate; 168,7 km²) pentru un total de 149.028 de acri (232,9 mi pătrate; 603,1 km²). Numărul total de vizitatori de agrement a fost de 527.546 în 2019.

Parcul conține cele mai înalte dune de nisip din America de Nord. Dunele acoperă o suprafață de aproximativ 30 mile pătrate (78 km²) și se estimează că conțin peste 1,2 mile cubi (5 miliarde de metri cubi) de nisip. Sedimentele din munții din jur au umplut valea pe perioade de timp geologice. După ce lacurile din vale s-au retras, nisipul expus a fost suflat de vânturile predominante de sud-vest către Sangre de Cristos, formând în cele din urmă câmpul de dune pe o perioadă estimată de zeci de mii de ani. Cele patru componente principale ale sistemului Marilor Dune de Nisip sunt bazinul de apă montan, câmpul de dune, foaia de nisip și sabkha. Ecosistemele din bazinul hidrografic montan includ tundra alpină, pădurile subalpine, pădurile montane și zonele riverane.

Dovezile locuirii umane în Valea San Luis datează de aproximativ 11.000 de ani. Primele popoare istorice care au locuit în zonă au fost Tribul Southern Ute; Apașii și Navajo au, de asemenea, legături culturale în zonă. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Diego de Vargas, un guvernator spaniol al Santa Fe de Nuevo México, a devenit primul european înregistrat care a pătruns în Valea San Luis. Juan Bautista de Anza, Zebulon Pike, John C. Frémont și John Gunnison au călătorit și au explorat părți ale regiunii în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Exploratorii au fost urmați în scurt timp de coloniști care au făcut ferme, ferme și minat în vale începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea. Parcul a fost înființat pentru prima dată ca monument național în 1932 pentru a-l proteja de exploatarea aurului și de potențialul unei afaceri de fabricare a betonului.

Vizitatorii trebuie să meargă peste pârâul Medano, lat și puțin adânc, pentru a ajunge la dune primăvara și vară. Pârâul are de obicei un debit maxim de la sfârșitul lunii mai până la începutul lunii iunie. Din iulie până în aprilie, de obicei nu este mai mare de câțiva centimetri adâncime, dacă există apă. Este permisă drumeția pe tot cuprinsul dunelor, cu avertismentul că temperatura suprafeței nisipului poate atinge 150 °F (66 °C) vara. Sandboarding-ul și sandsledding sunt activități populare, ambele realizate pe echipamente special concepute, care pot fi închiriate chiar lângă intrarea în parc sau în Alamosa. Vizitatorii cu vehicule cu tracțiune integrală legale pot continua să treacă de capătul drumului principal al parcului către Pasul Medano pe 22 mile (35 km) de drum neasfaltat, traversând albia pârâului Medano de nouă ori și traversând 4 mile (6,4 km). ) de nisip adânc. Vânătoarea este permisă în rezervație toamna, dar interzisă în limitele parcului național în orice moment. Rezervația cuprinde aproape toate zonele muntoase de la nord și la est de câmpul de dune, până la linia creastă a Sangre de Cristos.