Denumirea de Sudan desemna inițial în secolul XIX ansamblul teritorilor locuite de populația neagră la sud de Sahara cuprinse între Oceanul Atlantic și Oceanul Indian.

 Statuia unui rege nubian

Cunoscut în antichitate sub numele de Țara Kuș sau Nubia, teritoriul Sudanului întreține din mileniul III î.Hr. intense relații comerciale cu Egiptul faraonic. În timpul Regatului Nou (sec. XVI - XII î.Hr.), Egiptul înglobează valea Nilului între prima și cea de-a patra cataractă a fluviului sub forma unui viceregat. Regatul Nubian cu reședința la Napata, constituit în secolul X î.Hr., stăpânește în timpul dinastiei a 25-a egiptene (numită și dinastia nubiană), între 745 și 650 î.Hr., și Egiptul. După izgonirea ultimului faraon nubian din Egipt (650 î.Hr.), descendenții dinastiei domnesc asupra Nubiei încă un mileniu - în Regatul de la Napata, apoi în Regatul Meroë (secolul IV î.Hr. - secolul IV d.Hr.). Sub loviturile Regatului Axumit, statul Meroë se destramă între 320 și 350. Dintre noile formațiuni statale constituite acum se impun regatele Makuria (cu reședința la Dongola) în nord și Alwa (cu centrul la Loba) în sud, care adoptă creștinismul.
După cucerirea Egiptului (641/642) arabii pătrund și în Sudanul septentrional, dar cele două regate creștine, deși izolate, reușesc să se mențină încă șapte secole până la definitiva cucerire islamică - Makuria în 1314 iar Alwa în 1504.
În secolul XV se constituie puternicul sultanat de la Darfur cu reședința la Sennar, pe Nilul Albastru, care joacă un rol important în comerțul dintre Egipt, Etiopia, Africa Centrală și Arabia. Sultanatul de la Sennar, care contribuie la răspândirea islamului, se destramă după 1750.
Muhammed Ali Pașa, conducătorul Egiptului (1805 - 1848), începe în 1820 - 1822 cucerirea Sudanului, închiată în 1874. Este pentru prima dată în istorie când întreg teritoriu sudanez este reunit sub o unică autoritate. Transformat de facto într-o colonie a Egiptului, Sudanul ia acum contact cu lumea modernă, sunt construite primele căi ferate, este introdusă cultura bumbacului, se deschid primele școli. Izbucnită în 1881, răscoala antiegipteană condusă de predicatorul religios Mohammad Ahmed, numit și al-Mahdi (1844 - 1885) reușește să dobândească, după cucerirea orașului Khartoum în 1885, controlul asupra întregii țări, pe care îl păstrează până în 1898. Marea Britanie, care își instaurase în 1882 protectoratul asupra Egiptului, inițiază, sprijinită și de forțe egiptene, recucerirea Sudanului (1896 - 1898). După înfrângerea mișcării mahdiste în bătălia de la Omdurman (1898), Sudanul este proclamat condominion anglo-egiptean (1899 - 1955), fiind administrat de facto ca o colonie a Marii Britanii.

 Harta Sudanului înainte de independența Sudanului de Sud

La Fashoda în Sudan, are loc în 1898 celebrul incident între forțele expediționare franceze și engleze, care aduce cele două puteri coloniale în pragul războiului. Administrația britanică izolează sudul (treimea meridională a Sudanului), populat de triburi africane (încurajând totodată aici răspândirea creștinismului), de nordul conservator, arab și islamic, adâncind astfel prăpastia dintre cele două părți ale țării.
După ce un plebiscit respinge în 1955 unirea cu Egiptul vecin, Sudanul își proclamă la 1 ianuarie 1956 independența.
Devine membru ONU din 12 noiembrie 1956. Opoziția dintre nordul hegemonist și sudul marginalizat (care revendică dreptul la independență) degenerează într-un sângeros război civil, din chiar clipa independenței. Războiul civil, care continuă și astăzi, creează premisele intervenției forțelor armate pe scena politică, încât guvernele civile (1956 - 1958, 1964-1969, 1986 - 1989, 1993 -) alternează cu cele militare (1958 - 1964, 1969 - 1986, 1989 - 1993).

Epoca Bashir (1989–2019)  Omar al-Bashir în 2017

La 30 iunie 1989 colonelul Omar al-Bashir a organizat o lovitură militară fără vărsare de sânge.[1] Noul guvern al militarilor a suspendat partidele politice și a introdus un cod de legi islamice.[2] Mai târziu al-Bashir a efectuat epurări și execuții în eșaloanele superioare ale armatei, a interzis asociațiile, partidele politice și ziarele independente și a arestat personalități politice și jurnaliști de prim rang.[3] La 16 octombrie 1993 al-Bashir s-a declarat „Președinte” și a desființat Consiliul Comandamentului Revoluționar. Puterile executive și legislative ale consiliului au fost preluate de al-Bashir.[4]

 Miliția guvernamentală în Darfur

În februarie 2003 grupurile Mișcarea/Armata de Eliberare a Sudanului (SLM/A) și Mișcarea pentru Justiție și Egalitate (JEM) din Darfur au luat armele, acuzând guvernul sudanez că asuprește sudanezii non-arabi în favoarea arabilor sudanezi, izbucnind războiul din Darfur. De atunci, conflictul a fost descris ca un genocid[5], iar Curtea Penală Internațională (CPI) de la Haga a emis două mandate de arestare pe numele lui al-Bashir.[6][7] Milițiile nomade vorbitoare de arabă cunoscute cu numele de Janjaweed sunt acuzate de multe atrocități.

La 9 ianuarie 2005 guvernul a semnat Acordul de pace de la Nairobi cu Mișcarea de Eliberare a Poporului Sudanez (SPLM), cu scopul de a pune capăt celui de-al doilea război civil sudanez. Misiunea Națiunilor Unite în Sudan (UNMIS) a fost înființată pe baza Rezoluției 1590 a Consiliului de Securitate al ONU pentru a sprijini implementarea acesteia. Acordul de pace a fost o condiție prealabilă pentru referendumul din 2011: rezultatul a fost un vot unanim în favoarea independenței Sudanului de Sud; regiunea Abyei va organiza propriul referendum la o dată viitoare.

 Sud-sudanezii așteaptă să voteze în timpul referendumului de independență a Sudanului de Sud din 2011.Revoluția sudaneză din 2019 și guvernul de tranziție  Protestatarii sudanezi sărbătoresc semnarea, la 17 august 2019, a Proiectului de declarație constituțională între reprezentanții militari și civili.

La 19 decembrie 2018 au început proteste masive după decizia guvernului de a tripla prețul mărfurilor într-un moment în care țara suferea o criză acută de valută și o inflație de 70 la sută.[8] În plus, președintele al-Bashir, care a fost la putere de mai bine de 30 de ani, a refuzat să demisioneze, ceea ce a dus la convergența grupurilor de opoziție pentru a forma o coaliție unită. Guvernul a ripostat prin arestarea a peste 800 de persoane din opoziție și protestatari, ducând la moartea a aproximativ 40 de persoane, conform Human Rights Watch[9], deși numărul a fost mult mai mare decât cel potrivit rapoartelor locale și civile. Protestele au continuat după răsturnarea guvernului său la 11 aprilie 2019, după un sit-in masiv în fața sediului principal al forțelor armate sudaneze, după care șefii de stat major au decis să intervină și au ordonat arestarea președintelui al-Bashir și au declarat stare de urgență de trei luni.[10][11][12] Peste 100 de persoane au murit pe 3 iunie, după ce forțele de securitate au dispersat sit-in-ul folosind gaze lacrimogene și muniție reală în ceea ce a fost numit masacrul de la Khartoum,[13][14] care a dus la suspendarea Sudanului din Uniunea Africană.[15] S-a raportat că tineretul din Sudan era în fruntea protestelor.[16] Protestele s-au încheiat când Forțele pentru Libertate și Schimbare (o alianță a grupurilor care au organizat protestele) și Consiliul Militar de Tranziție (guvernul militar) au semnat Acordul Politic din iulie 2019 și Proiectul de Declarație Constituțională din august 2019.

 Liderul sudanez Abdel Fattah al-Burhan cu ministrul de informații al Israelului, Eli Cohen, în ianuarie 2021

În august 2021 țara era condusă în comun de președintele Consiliului suveran de tranziție, Abdel Fattah al-Burhan, și de prim-ministrul Abdallah Hamdok.[17]

Lovitura de stat din 2021 și regimul al-Burhan

O lovitură de stat militară pe 25 octombrie 2021 a dus la capturarea guvernului civil, inclusiv a fostului prim-ministru Abdalla Hamdok. Lovitura de stat a fost condusă de generalul Abdel Fattah al-Burhan, care ulterior a declarat stare de urgență.[18][19][20][21]

Până în martie 2022, peste 1.000 de persoane, inclusiv 148 de copii, au fost reținute pentru că s-au opus loviturii de stat, au existat 25 de acuzații de viol[22] și 87 de persoane au fost ucise[23], inclusiv 11 copii.[22]

Conflictul intern din 2023

În aprilie 2023 – în timp ce se discuta un plan de tranziție către o guvernare civilă intermediat la nivel internațional – a luat avânt lupta pentru putere între comandantul armatei (și liderul național de facto) Abdel Fattah al-Burhan și adjunctul său, Mohamed Hamdan Daglo, șeful forțelor paramilitare Forțele de Sprijin Rapid ("RSF"), formată din miliția Janjaweed.[24][25]

La 15 aprilie 2023 conflictul lor a izbucnit în lupte deschise pe străzile din Khartoum între armată și RSF - cu trupe, tancuri și avioane. În primele trei zile, potrivit Națiunilor Unite, 400 de persoane au fost ucise și cel puțin 3.500 au fost rănite.[26] Printre morți s-au numărat trei lucrători din cadrul Programului Alimentar Mondial, care a declanșat o suspendare a activității organizației în Sudan, în ciuda foametei continue care afectează o mare parte din țară. Secretarul general al ONU, António Guterres, a cerut „dreptate” imediată pentru crime și a încetarea conflictului.[24][25][27]