Tradiția spune că la scurtă vreme de la moartea lui Buddha (aprox. 483 î.Hr.) și intrarea acestuia în parinirvāna (pali: parinibbāna, "stingerea totală") s-a convocat Primul Conciliu budist care a fixat, în mod oral, Vinaya-Pitaka și Sutra-Pitaka. Acesta a fost organizat la Rajagriha de către Mahākāśyapa, un discipol al lui Buddha. În secolul următor, pe măsură ce comunitatea budistă Sangha a continuat să se extindă, a apărut o controversă în jurul celor zece puncte de disciplină monastică. Al doilea Conciliu budist (care s-a produs la aproximativ o sută de ani de la moartea lui Gautama) a fost ținut la Vaisali și a avut ca rol rezolvarea acestei dispute. În cele din urmă, toți membrii consiliului au fost de acord ca cele zece puncte să rămână nemodificate.

La puțin timp însă după această hotărâre, Sangha a început să se dividă în grupuri separate. Nu se știe cu exactitate când a survenit schisma; unele izvoare cum ar fi Dipavamsa din tradiția pali o plasează imediat după cel de-al doilea consiliu. Tradiția budistă Sarvastivada identifică schisma în vremurile regelui Așoka (268-234 î.Hr.), în timp ce Mahasanghika susține că aceasta a fost provocată mult mai târziu, în jurul anului 100 î.Hr. Cert este că principalele cauze ale rupturii au fost divergențele de percepere a regulilor călugărești. Astfel comunitatea s-a împărțit în două fracțiuni: sthaviravadini (theravadini) sau cei care se considerau ortodocși și loiali vechilor norme riguruase legate de învățăturile lui Buddha și mahāsānghikași (partizani ai școlii Mahāsānghika), care abordau o viziune liberală și permisivă asupra dogmei și a monahismului.

Edictele din vremea regelui Așoka consemnează un nou conflict de ordin religios, cu prilejul căruia are loc un nou consiliu, cel de-al al treilea, la Pataliputra, aproximativ în anul 250 î.Hr., la 236 de ani de la moartea lui Buddha. Dirijat de Moggaliputta Tissa și întrunind în jur de o mie de călugări (printre care se zice că s-ar fi numărat însuși Așoka, în calitate de monah), consiliul a stabilit sthaviravadismul (budismul theravada) ca singura formă ortodoxă și nu a aceptat niciun compromis în favoarea dizidenților religioși, care expulzați fiind din cadrul Sanghăi, au fost catalogați drept eretici. O altă realizare a consiliului a fost întregirea Canonului Pali prin adăugarea textului Abhidammam Pitaka. Tot în această perioadă, din cercul sthaviravadinilor se mai desprinde o nouă grupare, cea a sārvāstivadinilor.

Imediat după aceste schisme, școlile budiste au început să alcătuiască o Abhidharma/Abhidhamma, adică o colecție de lucrări filozofice. Versiuni asemănătoare acestui tip de scriere au existat probabil și în timpul lui Buddha, însă concepute sub forma unor liste. Evoluția budismului însă, a dus la încadrarea conceptelor cuprinse în acele liste într-o lucrare mult mai voluminoasă și mai sistematică, într-o nouă Pitaka: Abhidhamma Pitaka. Unii academicieni moderni numesc această etapă "budismul Abhidhamma". Cu toate acestea, unele școli, Mahasamghika de exemplu nu au o Abhidhamma Pitaka, fapt ce se află în conformitate cu refuzul lor de a aduce adăugiri canonului.

Stingherită de numeroasele schisme, răspândirea budismului a decurs lent până în perioada împăratului mauryan Așoka, care fiind un susținător public al acestei religii a avut o importanță incomensurabilă în istoria acesteia. Având pentru lumea orientală un rol asemănător cu cel al lui Constantin cel Mare față de Europa și creștinism, Asoka a îmbrățișat budismul, ridicându-l la statut de credință imperială și a păstrat în același timp o atitudine tolerantă în raport cu celelalte confesiuni. Vrând să unifice subcontinentul indian și restul Asiei de Sud sub o singură religie, împăratul mauryan a construit numeroase mănăstiri și stupe (în jur de optzeci de mii îi sunt atribuite în prezent), a protejat călugării și a trimis misionari în întreaga lumea. O orientare a misiunilor a fost înspre vest, înspre teritoriile iraniene, Siria, Afghanistan, Egipt, Cirene, Macedonia și Epir, iar alta s-a concentrat în sudul peninsulei, anume Sri Lanka și Maldive. Cele două incursiuni misionare au avut ca efect pe de-o parte final izbucnirea budismului în China și de cealaltă parte, transportarea budismului theravada în afara teritoriului originar, răspândirea lui în zona insulară a Oceanului Indian (inclusiv Sri Lanka) și de-a lungul coastelor sud-est asiatice. Pe teritoriul Indiei, Asoka a răspândit religia în Mysore, Kashmir, Maharashtra, Varanasi și Himalaya.

Epoca lui Asoka marchează prima emanație a învățăturilor budiste dincolo de teritoriile indiene. Conform edictelor lui Așoka, au fost trimiși emisari cu precădere în teritoriile învecinate Imperiului Seleucid și în regatele elenistice din bazinul mediteranean. Aceasta a favorizat, un secol mai târziu, apariția monarhilor budiști vorbitori de limbă greacă din Regatul Indo-Grec și dezvoltarea artei greco-budiste din Gandhāra. În tot acest timp, budismul a fost expus atât influențelor grecești și persane cât și celor ale religiilor indiene non-budiste.

După moartea lui Asoka, Imperiul Maurya cunoaște o perioadă de regres și începe să se destrame. De asemenea, budismul suferă noi sciziuni nu doar în grupurile "ortodoxe", ci chiar și în noile școli. Teritoriile septentrionale ale fostului imperiu revin dinastiei Sunga ai cărei membri erau adepți vehemenți ai hinduismului și doreau resuscitarea practicilor vedice. Evoluția budismului în India nu este însă atenuată nici de amplul proces de sectarizare, nici de persecuțiile regelui Pushyamitra Sunga (185-151 î.Hr.), cel mai proeminent membru al noii dinastii, contra credincioșilor budiști. Mărturie a rezistenței și a redutabilei activități religioase o reprezintă numărul mare de monumente budiste înălțate în perioada ce a urmat anilor 200 î.Hr.

Tot în acest timp, regii greci din Bactriana și-au instalat controlul asupra Pakistanului de astăzi și a unor zone nordice ale Indiei (Malwa, Bihar și Rajastahn). Se știu puține despre activitatea socială și religioasă ale conducătorilor greci, însă e posibil ca unii din ei să fi renunțat la religiile proprii în favoarea budismului. Un exemplu concret este regele Menandru care domnea peste Punjab și care a rămas imortalizat în faimosul text din limba pali, Milinda-Panha, purtând o discuție despre filozofia budistă cu călugărul Nāgasena.

După Sunga a urmat perioada dinastiei Satavahana care și-a instalat conducerea peste India centrală, Andhrapradesh și Maharashtra între anii 200 î.Hr. și 250 d.Hr. La fel ca exponenții dinastiei precedente, satavahanienii au fost cârmuitori brahmanici, dar au manifestat mai multă toleranță celorlalte religii. Sub egida lor, hinduismul și budismul s-au dezvoltat și au coexistat pacific. Prin numeroase donații din partea dinastiei unele centre budiste din regiunea Andhrapradesh ca Amaravati și Nagarjunakonda au ieșit în evidență.

Nimeni nu cunoaște în prezent originile geografice precise ale școlii budiste Mahayana. Este plauzibil ca diversele elemente ale Mahayanei să se fi dezvoltat în mod independent începând cu secolul I î.Hr., fiind inerente la început câtorva secte de mică dimensiune de pe teritoriul nord-vestic al Indiei (adică din Imperiul Kushan sau actualul Pakistan), din perimetrul Imperiului Satavahana, de pe coasta vestică din apropierea orașului Bharukaccha (Bharuch) sau în proximitatea unor zone cavernoase ca Ajanta și Karli. Cuvântul "Mahayana" (Marele Vehicul) a fost conceput de adepții acestei noi direcții religioase și intră în contrast cu numele peiorativ "Hinayana" (Micul Vehicul), cu care mahayaniștii numesc vechile școli budiste, inclusiv Theravada. Cea mai simplă descriere a celor două "Vehicule" este cea oferită de călătorul chinez I-ching care observă că cei care "venerează bodhisattva și citesc sutre mahayaniste sunt numiți mahayaniști, iar cei care nu - hinayaniști"; cu alte cuvinte, budiștii Mahayana au propriile scrieri sacre, neincluse în canonul hinayanist și adoră ființe supraomenești aflate într-o stare a existenței imediat inferioară stării de Buddha, ființe numite bodhisattva și care diferă destul de puțin de zeitățile indiene. Se mai pot adăuga multe caracteristici descrierii lui I-Ching, dar acestea nu pot fi universal valabile deoarece cele două "Vehicule", deși divergente în zone complet separate geografic (ca în cazul Sri Lanka - Japonia), au intrat în simbioză și au făcut schimburi de elemente religioase în ariile de contact ca India și China. Cu toate acestea, Mahayana s-a bucurat de o popularitate mai mare decât Theravada, fiind mai puțin monastică și mai mult dedicată ființei, sentimentului. În timp ce Hianyana era conservatoare și rigidă în dogme, Mahayana se înfățișa mai cordială în ceea ce privește caritatea, mai personalizată în devoțiune, mai adaptabilă în condițiile istorice, și mai ornamentată, mai abundentă în artă, literatură și în ritualuri[1]. De asemeni, budismul Mahayana aduce un element inedit, care reprezintă chintesența acestei școli, și anume bodhisattva, omul iluminat care renunță la intrarea imediată în Nirvana și se dedică salvării lumii de la suferință. Termenul "bodhisattva" nu a apărut însă odată cu mahayanismul, ci există chiar și în budismul primar, desemnându-l pe Gautama Buddha în viețile anterioare și în perioada ce precede iluminarea sa. Mahayana a preluat termenul, i-a accentuat semnificația, cerând în final fiecărui credincios să urmeze calea "bodhisattva".

Un bodhisattva (bodhi = iluminare, sattva = ființă) este o persoană care își asumă durerea reîncarnărilor și a existenței; el nu urmărește eschivarea din fața suferinței, ci dimpotrivă, înfruntarea ei directă și depășirea ei. Suferința este percepută ca un destin colectiv al lumii și nu ca o soartă personală. În concepția unui bodhisattva, sinele se confundă cu colectivitatea. Conform sutrelor mahayaniste există două tipuri de bodhisattva: pământești și cerești. În timp ce condiția de bodhisattva pământesc este accesibilă oricărui om în viața actuală, cea de bodhisattva ceresc presupune puteri supraumane ce nu pot fi obținute decât într-o viață viitoare. Aceste puteri sunt desprinderea de ciclul reîncarnărilor și capacitatea de metamorfoză sub un chip sau altul. Astfel bodhisattva celești sunt asemănători zeilor hinduși care se revelează omenirii sub formă de avataruri. În imagine, o statuie de lemn a unui bodhisattva din perioada dinastiei chineze Song (960-1279).

Tradiția budistă asociază apariția Mahayanei cu domnia lui Kanishka (aprox. 78-123 d.Hr.), unul din cei mai importanți regi ai imperiului Kushan. Acesta stâpânea nord-vestul Indiei, Kashmirul și Afghanistanul și a fost un important promotor al budismului, performanțele sale fiind comparabile cu cele ale lui Asoka. În jurul anului 100 d.Hr. Kanishka reunește cel de-al patrulea consiliu budist în Kashmir sau după alte surse, în Jullundhar (Jalandhara). Theravadinii nu recunosc acest consiliu. Unul din motive este faptul că membrii consiliului nu se ghidează doar după Canonul Tripitaka, ci adoptă noi scrieri de natură mahayanistă, cele mai notabile fiind Lotus Sutra, Sutra Inimii în variantă mai veche și Amitabha Sutra, precum și principii fundamentale ale unei doctrine bazate pe salvarea tuturor ființelor. Un alt concept adoptat în consiliu este cel conform căruia ființele buddha și bodhisattva sunt întrupări ale unei entități transcendente Buddha-dhatu (principiul lui Buddha). Buddha-dhatu este un element intangibil, nevăzut, aflat în cele mai pure adâncimi ale subconștientului, prezent în absolut fiecare viețuitoare și care își exercită chemarea spre a te ilumina și a deveni un buddha, este o potență eternă, un impuls spre salvare. Noile texte sacre erau scrise în sanscrita budistă hibridă sau în pracrită (sanscrita vulgară). Din acel moment, în decurs de câteva secole, Mahayana se va dezvolta și se va răspândi din India spre Asia de Sud-Est și către nordul Asiei Centrale, apoi ajunsă în est, în China, va fi asimilată lingvistic. Din China, budismul Mahayana va fi transmis în Coreea, Vietnam și în final, în Japonia în 538 d.Hr. Est-asiaticii vor continua să adauge sutre proprii și comentarii la Canonul Mahayanist. Astăzi cel mai bogat canon budist Mahayana este scris în limba chineză.

Budismul Mahayana a căpătat o bază filozofică solidă datorită lui Nāgārjuna (cca. 150–250 d.Hr.), unul din cei mai influenți învățați ai mahayanismului. Respingând complet ideile școlii Sarvāstivāda, el consideră că natura factorilor de existență este constituită din śūnya (vacuitatea) și alte două elemente-cheie ale doctrinei budiste, anātman (non-sineitatea) și pratītyasamutpāda (legea condiționismului). Școala fondată de Nagarjuna este Madhyamaka.

După sfârșitul dominației Imperiului Kushana, budismul s-a dezvoltat sub dinastia Gupta (între sec. al IV-lea și al VI-lea). În această perioadă se înființează și centre mahayaniste de învățământ, cel mai important fiind Universitatea Nālandā din nord-estul Indiei. Învățăturile Sarvāstivādei, aspru criticate de Nagarjuna au fost reformulate de învățați ca Vasubandhu și Asanga și incorporate într-o nouă școală, Yogācāra (sanscrită, practicile yoga). În timp ce Madhyamaka afirmă că nu există un adevăr ultim, (cu alte cuvinte, adevărul ultim este vidul (śūnya)), Yogācāra consideră că numai mintea este ultimul adevăr existent. Aceste două școli de gândire, aflate când în sinteză, când în opoziție, reprezintă temelia teologiei Mahayana în tradiția indo-tibetană.

Învățăturile ezoterice ale Vajrayanei au apărut mult mai târziu (mai exact, prin sec. al VII-lea d.Hr.) decât celelalte învățături budiste, deși se spune, în tradiția tibetană, că și ele provin de la Gautama Buddha. Budismul tantric, cum mai este numită Vajrayana, împarte multe similitudini cu tantrismul hindus, dar a preluat și o mare parte a filozofiei mahayaniste. Chiar Mahayana prezenta din secolul al IV-lea unele tendințe tantrice manifestate prin formule magice și ritualuri populare. Practicile, scrierile și teoriile Vajrayanei s-au transmis în China, Tibet, Nepal, Maldive, Indochina și Asia de Sud-Est. În India, Vajrayana a reușit să obțină stabilitate în Bihar și Bengal. Un centru important îl constituia Universitatea Nālandā care inițial doar a urmărit și nu a produs mișcările tantrice, pentru ca apoi să devină un promotor al acestui tip de budism până în secolul al XI-lea. Începând cu secolul al XIII-lea, tantrismul budist din India a suferit o regresiune, la fel ca întreg budismul indian. Sub presiunea armatelor islamice, Vajrayana din India a fost absorbită de tantrismul hindus, iar spațiul ei de dezvoltare s-a mutat în Tibet, unde s-a conservat până astăzi. Cu toate acestea tantrismul budist indian diferă de cel tibetan în anumite privințe.

Unii călători chinezi care au făcut incursiuni până în India între secolele al IV-lea și al VII-lea d.Hr. au contribuit prin descrierile lor la determinarea schimbărilor petrecute în cadrul budismului indian. De exemplu, Fahsien relatează progresele budismului între 399-413, în timp ce două sute de ani mai târziu, I Ching și Hsuan-Chang constată o decădere uimitoare a acestei religii. Regresul este explicat în parte de numeroasele invazii din exterior cât și de asimilarea budismului în hinduism nu doar datorită unei relative asemănări a doctrinei, ci și pentru facilitățile pe care un om obișnuit le avea în societatea indiană dacă era hindus. Atacurile cuceritorilor musulmani și persecuțiile acestora au reprezentat lovitura finală a budismului retezând orice șansă de renaștere. Călugării budiști au fost uciși sau goniți în Nepal sau Tibet, mănăstirile au fost prădate, bibliotecile au fost arse, iar multe din lăcașurile religioase au fost distruse. Când Imperiul Britanic a ocupat India, budismul dispăruse complet de pe teritoriul ei.