Arheologie preistorică  O pictură rupestră san în Munții Scorpiei (Drakensberg).

Africa de Sud conține unele dintre cele mai vechi situri arheologice și fosile umane din lume.[1][2][3] Arheologii au descoperit multe rămășițe de fosile într-o serie de peșteri din provincia Gauteng, zona respectiv aparținând acum Patrimoniului Mondial UNESCO și denumit „Leagănul Omenirii”. Siturile arheologice includ Sterkfontein, unul dintre cele mai bogate situri cu fosile de hominină din lume. Alte situri includ Swartkrans, Peștera Gondolin Kromdraai, Peștera Coopers și Malapa. Raymond Dart a identificat cea mai veche fosilă de hominină descoperită în Africa, Copilul din Taung (găsit lângă localitatea Taung) în 1924. Mai multe rămășițe de hominizi au provenit din siturile Makapansgat din provincia Limpopo, localitățile Cornelia și Florisbad din provincia Free State, peștera Border Cave din provincia KwaZulu-Natal, gura râului Klasies în provincia Eastern Cape, și localitățile Pinnacle Point, Elandsfontein și Die Kelders din provincia Western Cape.

Aceste descoperiri sugerează că diverse specii de hominizi au existat în Africa de Sud de acum aproximativ trei milioane de ani, începând cu Australopithecus africanus.[4] Au urmat specii printre care Australopithecus sediba, Homo ergaster, Homo erectus, Homo rhodesiensis, Homo helmei, Homo naledi și oameni moderni (Homo sapiens). Oamenii moderni au locuit în Africa de Sud de cel puțin 170.000 de ani.

Mai mulți cercetători au descoperit instrumente de piatră în valea râului Vaal.[5][6]

Expansiunea bantu  Migrația popoarelor în Africa de Sud

Înainte de sosirea popoarelor bantu, teritoriul Africii de Sud a fost populat de popoare khoisan formate din triburi de khoikhoi și de san (care în prezent constituie mai puțin de 0,5% din populația Africii de Sud).

Expansiunea popoarelor bantu spre Africa Sudică a început din zonele Africa Centrală și Africa Occidentală, de unde mai multe triburi bantu au migrat peste o perioadă îndelungată în mai multe părți al Africii subsahariene. Până în secolul al IV-lea sau al V-lea d.Hr., așezările popoarelor bantu, cu păstori și fermieri care deja foloseau fier, erau deja prezente pe latura sudică râului Limpopo (acum granița de nord cu Botswana și Zimbabwe). Triburile bantu s-au extins treptat spre sudul țării, și au strămutat, cucerit și absorbit popoarele băștinașe khoisan (khoikhoi și san). Cele mai vechi fierării din provincia KwaZulu-Natal sunt considerate de a fi din jurul anului 1050 d.Hr. Cel mai sudic popor bantu a fost și a rămas poporul xhosa, a cărui limbă ajunseseră să încorporeze anumite trăsături lingvistice ale poporului khoisan. Până la sosirea europenilor, expansiunea poporului xhosa a ajuns până la râul Great Fish River, în provincia Eastern Cape.

Prin urmare, jumătatea estică a teritoriului prezent al Africii de Sud a fost cucerit de popoarele bantu, cu jumătatea vestică rămânând populată de popoarele băștinașe khoisan până la colonizarea europeană. Acest aspect se vede și în ziua de azi prin răspândirea geografică a grupurilor etnice, cu popoarele bantu fiind în continuare concentrate în jumătatea estică a țării.

Expediții portugheze  Bartolomeu Diaz plantând crucea la Punctul Capului (Cape Point) după ce a fost primul care a trecut cu succes Capul Bunei Speranțe.

În 1487, exploratorul portughez Bartolomeo Diaz a condus prima expediție europeană spre țara din sudul Africii.[7] Pe 4 decembrie, a ajuns îm Golful Walfisch (acum cunoscut sub numele de Walvis Bay în Namibia). Acesta se afla la sud de punctul cel mai îndepărtat atins în 1485 de predecesorul său, navigatorul portughez Diogo Cão (Cape Cross, la nord de golf). Diaz a continuat pe coasta de vest a Africii de sud. După 8 ianuarie 1488, împiedicat de furtuni să procedeze de-a lungul coastei, a trecut în extremitatea cea mai sudică a Africii fără să o vadă. Pe 3 februarie 1488, Diaz și marinarii săi au sosit în golful Angra dos Vaqueiros (azi Mosselbaai), fiind primii europeni care au pus piciorul pe pământ sud-african. Mai departe, pe parcurs întâlnește Algoa Bay (12 martie 1488), unde are loc o revoltă la bord. Cu toate acestea, continuă să navigheze spre est. Astfel ajunge la vărsarea fluviului Great Fish River unde poate constata faptul că țărmul african are direcția nord, fiind sigur de descoperirea drumului căutat de 70 de ani. Pe drumul de întoarcere, a văzut "Capul Bunei Speranțe" denumit de el "Cabo das Tormentas" (Capul Furtunilor). Regele său, Ioan al II-lea, a redenumit punctul "Cabo da Boa Esperança", sau Capul Bunei Speranțe, deoarece a dus la bogățiile Indiilor de Est.[8] Expediția lui Diaz a fost mai târziu imortalizată în poemul epic portughez al lui Luís de Camões, Os Lusíadas (1572).

Colonizarea olandeză  Sosirea lui Jan van Riebeeck, primul colonist european în Africa de Sud

Puterea maritimă a Portugaliei scădea până la începutul secolului al XVII-lea, și comercianții englezi și olandezi începeau să scoată Portugalia din monopolul său lucrativ asupra comerțului de mirodenii.[9] Reprezentanții Companiei Britanice a Indiilor de Est apelau sporadic la zona Capului Bunei Speranțe în căutarea de provizii încă din 1601, dar mai târziu au decis să favorizeze Insula Ascension și Insula Sfânta Elena ca porturi alternative de refugiu.[10] Interesul olandez în această zonă a țării a apărut după 1647, când doi angajați ai Companiei Olandeze a Indiilor de Est (VOC) au fost naufragiați acolo timp de câteva luni. Marinarii au putut supraviețui obținând apă proaspătă și carne de la băștinași.[10] De asemenea, au semănat legume în solul fertil.[11] La întoarcerea în Olanda, aceștia au raportat favorabil potențialul zonei pentru a fi un „depozit și grădină” care sa aprovizioneze corăbiile care trec pe călătorii lungi.[10]

La data de 6 aprilie 1652, la un secol și jumătate de la descoperirea traseului pe mare de către Diaz, Jan van Riebeeck a înființat un port de reaprovizionare la Capul Bunei Speranțe, ceea ce va deveni Cape Town, în numele Companiei Olandeze a Indiilor de Est.[12][13] Pe parcursul timpului, zona Capul Bunei Speranțe a devenit casă pentru o populație mare de "vrijlieden", cunoscută și sub numele de "vrijburgers" (cetățeni liberi), foști angajați ai companiei care au rămas pe teritoriile olandeze după ce și-au îndeplinit obligațiile contractuale.[13] Comercianții olandezi aduceau, de asemenea, și mii de sclavi din Indonezia, Madagascar și părți din estul Africii.[14] Unele dintre cele mai vechi comunități de rasă mixtă din țară s-au format prin uniuni între vrijburgeri, sclavii lor și diverse popoare indigene.[15] Aceasta a rezultat în dezvoltarea unui grup etnic nou, Cape Coloureds, majoritatea adoptând limba olandeză și credința creștină.[15]

Extinderea către est a coloniștilor olandezi a rezultat în Războaiele Xhosa, o serie de războaie cu tribul xhosa care migra spre sud-vest, deoarece ambele părți concurau pentru pășunea necesară pentru a-și pășuna vitele în apropierea râului Great Fish River.[16] Vrijburgerii care deveneau fermieri independenți la frontieră erau cunoscuți sub numele de boer (bur), unii adoptând stilul de viață seminomad fiind desemnați drept trekboer.[16] Burii au format miliții denumite commandos, și au făcut alianțe cu triburile khoisan pentru a respinge atacurile xhosa.[16] Ambele părți au lansat ofensive sângeroase, dar neconcludente, iar violența sporadică, însoțită adesea de furturi de animale, a devenit o obișnuită timp de câteva decenii.[16]

Colonizarea britanică  Bătălia de la Blaauwberg a avut loc în ianuarie 1806 și a întemeiat stăpânirea britanică în Colonia Capului.

Regatul Marii Britanii a preluat controlul asupra zonei Capului Bunei Speranțe între 1795 și 1803 pentru a preveni preluarea controlului de către Prima republică franceză, care a invadat Provinciile Unite.[16] În ciuda revenirii a guvernării olandeze sub Republica Batavă pentru un scurt timp în 1803, Capului Bunei Speranțe a fost ocupat din nou de britanici în 1806 după bătălia de la Blaauwberg.[17] După sfârșitul războaielor napoleoniene, acesta a fost cedat în mod oficial către Marea Britanie, devenind astfel o parte integrantă a Imperiului Britanic.[18] Emigrația britanică către Africa de Sud a început în jurul anului 1818, culminând ulterior cu sosirea coloniștilor din 1820.[18] Noii coloniști erau încurajați să se stabilească din mai multe motive, și anume să crească dimensiunea forței de muncă europene și să consolideze regiunile de frontieră împotriva incursiunilor xhosa.[18]

 Portretizarea unui atac zulu pe o tabără de buri în februarie 1838

În primele două decenii ale secolului 19, poporul zulu a crescut la putere și și-a extins teritoriul sub conducătorul lor, Shaka.[19] Războiul lui Shaka a rezultat indirect la perioada "Mfecane" („strivire”), în care au fost ucise între 1.000.000 și 2.000.000 de oameni, iar platoul interior a țării a fost devastat și depopulat la începutul anilor 1820.[20][21] Poporul matabele, o ramură a poporului zulu, au creat un imperiu mai mare sub regele lor Mzilikazi, care includea părți mari a platoului interior (Highveld).

De asemena, la începutul anilor 1800, mulți afrikaneri care locuiau în apropierea frontierei, prin urmare burii, au plecat din Colonia Capului, unde erau supuși controlului britanic. Au migrat în viitoarele regiuni Natal, Orange Free State și Transvaal. Deși termenul bur se refera inițial strict la fermierii afrikaneri la frontieră, acest termen începea să referă mai degrabă la afrikanerii care au plecat din Colonia Capului, deși denumirea etniei a rămas și este în continuare cea de afrikaneri. Burii au fondat republicile burilor: Republica Sud-Africană (acum provinciile Gauteng, Limpopo, Mpumalanga și North West), Republica Natalia (acum provincia KwaZulu-Natal), care a cedat britanicilor în 1843, și Statul Liber Orange (acum provincia Free State).

Descoperirea de diamante în 1867 și aur în 1884 în interiorul țării a început Revoluția minerală, o perioadă în care a fost o industrializare intensă și creștere rapidă a economiei și imigrației. Aceasta a intensificat eforturile britanice de a obține control asupra popoarelor indigene. Lupta pentru controlul acestor importante resurse economice a fost un factor semnificativ în relațiile dintre europeni și populația indigenă și, de asemenea, între buri și britanici.[22] După patru ani de la înființare, Republica Natalia a cedat britanicilor în 1843 și a devenit Colonia Natal.

 Buri în luptă (1881)

Războiul zulușilor a fost luptat în 1879 între Regatul Unit și Regatul Zulu. După introducerea cu succes al sistemului federal în Canada de către Lordul Carnarvon, s-a crezut că un efort politic similar, alături de campanii militare, ar putea avea succes cu regatele africane, zonele tribale și republicile burilor din Africa de Sud. În 1874, Sir Henry Bartle Frere a fost trimis în Africa de Sud ca Înaltul Comisar Britanic pentru a pune în aplicare astfel de planuri. Printre obstacole au fost prezența statelor independente ale burilor și ale Regatului Zululand și armatei sale. Regatul Zulu i-a învins pe britanici la bătălia de la Isandlwana. Cu toate acestea, războiul a fost în cele din urmă pierdut, ceea ce a dus la încetarea independenței națiunii Zulu.

Republicile burilor au rezistat cu succes înfrângerilor britanice în timpul Primului Război al Burilor (1880-1881) folosind tactici de război de gherilă, care erau bine adaptate condițiilor locale. Britanicii s-au întors cu un număr mai mare, mai multă experiență și o nouă strategie în cel de-al Doilea Război al Burilor (1899–1902), dar au suferit pierderi grele; cu toate acestea, au avut succes în cele din urmă. Peste 27.000 de femei și copii bur au pierit în lagărele de concentrare britanice.[23]

Independență  Primul guvern al Uniunii Africii de Sud, condus de fostul prim-ministru Louis Botha.

În țară, politicile anti-britanice în rândul sud-africanilor albi s-au concentrat pe independență. În anii coloniali olandezi și britanici, segregarea rasială a fost în mare parte informală, deși a fost adoptată unele legislații pentru a controla așezarea și mișcarea persoanelor native, inclusiv Legea privind locația nativilor din 1879 și sistemul înființat prin legile privind pașapoartele interne.[24][25][26][27][28]

La opt ani de la sfârșitul celui de-al doilea război al burilor și după patru ani de negocieri, un act al Parlamentului Britanic (Actul Africii de Sud din 1909) a acordat țării independență nominală, creând în același timp Uniunea Africii de Sud la 31 mai 1910. Uniunea a fost un dominion britanic care includea fostele teritorii ale coloniilor Capului și Natal, precum și republicile Transvaal și Statul Liber Orange.[29]

Legea privind pământul nativilor din 1913 a restricționat semnificativ dreptul de proprietate asupra terenurilor de către africani negri; în acea perioadă, africani negri controlau doar șapte la sută din țară. Ulterior, limitarea suprafețelor de teren rezervate popoarelor indigene a fost crescută marginal.[30]

În 1931, țara a obținut suveranitate deplină din Regatul Unit odată cu trecerea Statutului de la Westminster, care a abolit ultimele puteri ale guvernului britanic asupra țării. În 1934, Partidul Sudafrican și Partidul Național s-au unificat pentru a forma Partidul Unit, scopul fiind împăcarea dintre afrikaneri și albii de origine britanică. În 1939, partidul s-a scindat din cauza intrării Africii de Sud în al doilea război mondial ca un aliat al Regatului Unit, o decizie pe care adepții Partidului Național s-au opus cu tărie.

Începutul apartheidului  „Numai pentru persoanele albe” – semn din perioada apartheidului

În 1948, Partidul Național a fost ales la putere. Acesta a consolidat segregarea rasială începută sub guvernarea colonială olandeză și britanică. Luând ca model Legea canadiană privind indienii canadieni,[31] guvernul naționalist a clasificat toate popoarele în trei clase de stratificare rasială și a dezvoltat drepturi și limitări pentru fiecare. Minoritatea albă (sub 20% din populație) a controlat marea majoritate neagră.[32] Segregarea rasială instituționalizată legal a devenit cunoscută sub numele de apartheid. În timp ce albii s-au bucurat de mai ridicat nivel de trai din toată Africa, comparabil cu țările occidentale, majoritatea neagră a rămas dezavantajată în aproape orice măsură, inclusiv cu privire la venit, educație, locuință și speranța de viață. Charta Libertății, adoptată în 1955 de Alianța Congresului, cerea o societate non-rasială și încetarea discriminării.

În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest (azi Namibia), pe care o administrase până atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și, mai târziu, de O.N.U.

Republică

În data de 31 mai 1961, țara a devenit republică în urma unui referendum (limitat numai la alegătorii albi), care a trecut la o diferență mică; provincia Natal dominată de britanici a votat în mare măsură împotriva propunerii.[33] Regina Elisabeta a II-a a pierdut titlul de regină a Africii de Sud, iar ultimul guvernator general, Charles Robberts Swart, a devenit primul președinte de stat. Ca o concesiune pentru sistemul Westminster, numirea președintelui a rămas o numire de către parlament și practic o poziție simbolică până la trecerea Constituției din 1983, care a eliminat funcția de prim-ministru și a instituit o „președinție puternică” responsabilă în fața parlamentului. Presată de alte țări ale Comunității Națiunilor, Africa de Sud s-a retras din organizație în 1961 și a aderat la aceasta din nou doar în 1994.

În ciuda opoziției atât din interiorul țării, cât și din afara acesteia, guvernul a legiferat pentru continuarea apartheidului. Forțele de securitate au întărit acțiunile împotriva disidenței interne și violența a devenit larg răspândită. În consecință, organizațiile anti-apartheid precum Congresul Național African (ANC), Organizația Populară Azaniană (AZAPO) și Congresul Pan-Africanist (PAC) începeau să atacă cu tactici de gherilă și sabotaj urban.[34][35] De asemenea, cele trei mișcări rivale de rezistență aveau confruntări inter-facționale ocazionale, în timp ce jucau pentru influența domestică.[36] Apartheidul deveniseră din ce în ce mai controversat și mai multe țări începeau să boicoteze afacerile cu guvernul sud-african din cauza politicilor sale rasiale. Aceste măsuri au fost ulterior extinse la sancțiuni internaționale și la cesionarea participațiilor în companii sud-africane de către investitori străini.[37][38] Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărât în noiembrie 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale.[37] Izolarea Republicii Africa de Sud s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez în 1975 și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe în 1980. Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe care le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO din Namibia și Congresul Național African.[39] Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul din data de 12 iunie 1986.

La sfârșitul anilor '70, Africa de Sud a inițiat un program de dezvoltare a armelor nucleare. În următorul deceniu, a produs șase arme nucleare. Înainte de trecerea la un guvern condus de Congresul Național African (ANC), ales de majoritate poporului în anii '90, guvernul sud-african a desființat toate armele nucleare, devenind primul stat din lume care a renunțat voluntar la toate armele nucleare pe care le-a dezvoltat.[40][41]

 F. W. de Klerk și Nelson Mandela strâng mâinile în ianuarie 1992Sfârșitul apartheidului

Declarația de credință "Mahlabatini", semnată de Mangosuthu Buthelezi și Harry Schwarz în 1974, a consacrat principiile tranziției pașnice a puterii și egalității pentru toți, primul dintre astfel de acorduri de către liderii politici alb-negru din Africa de Sud. În cele din urmă, F. W. de Klerk a deschis discuții bilaterale cu Nelson Mandela în 1993 pentru o tranziție a politicilor și a guvernului.

În 1990, guvernul Partidului Național a făcut primul pas către demontarea sistemului de discriminare atunci când a ridicat interdicția Congresului Național African și a altor organizații politice. Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare pe 11 februarie 1990 după 27 de ani executând o pedeapsă pentru sabotaj. A urmat un proces de negociere. În 1991, au fost adoptate mai multe legislații care demontau elemente esențiale ale sistemului apartheid, si prin care apartheid-ul a fost pratic abandonat. Cu aprobarea electoratului alb într-un referendum din 1992, guvernul a continuat negocierile pentru a pune capăt apartheidului și pentru a trece la un guvern ales de majoritatea poporului. De asemenea, Africa de Sud și-a distrus arsenalul nuclear și a aderat la Tratatul de neproliferare nucleară.[41] În 1993, Nelson Mandela și F. W. de Klerk au primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuțiile lor pentru a pune capăt apartheidului. Africa de Sud a organizat primele alegeri prin vot universal în 1994, pe care Congresului Național African (ANC) le-a câștigat cu o majoritate covârșitoare. Țara a aderat din nou la Comunitatea Națiunilor și a devenit membru al Comunității de Dezvoltare Sudafricane (SADC).

 Nelson Mandela, primul președinte de culoare al Africii de SudPerioada post-apartheid

Succesorul lui Mandela a fost Thabo Mbeki în 1999. În ciuda ideologiei inițiale de stânga a partidului, guvernele ANC au urmărit întotdeauna o politică economică liberală, care a contribuit semnificativ la o creștere economică puternică, dar și la noi disparități în structura socială a țării.[42] Drept urmare, chiar dacă s-a dezvoltat o clasă mijlocie bogată a negrilor, situația majorității sud-africanilor care nu sunt albi nu s-a putut îmbunătăți sau a fost numai ușor îmbunătățită în comparație cu perioada de apartheid.[42]

 La primul joc al Campionatului Mondial de Fotbal din 2010 (Africa de Sud v Mexic).

Pe 15 mai 2004, Africa de Sud a fost aleasă de către delegații FIFA drept prima țară africană care a găzduit un Campionat Mondial de Fotbal. Turneul a avut loc între 11 iunie și 11 iulie 2010, și găzduirea turneului este considerată de a fi una de succes.

Pe parcursul mandatului lui Thabo Mbeki, Africa de Sud a beneficiat de o creștere puternică a economiei și puterii politice regionale. De asemenea, au fost puține conflicte interne, în afara de criza pandemică HIV/SIDA agravat de o politică slabă de sănătate publică. În perioada post-apartheid, anul 2010 reprezintă apogeul dezvoltării țării sub guvernarea ANC, în care țara a devenit cunoscut de către comunitatea internațională ca fiind drept o țară modernă și cu o putere globală semnificativă.[43] Aceasta sunt dovedite prin includerea țării în organizațiile G20 și BRICS, precum și investițiile străine semnificative, creșterea puternică a companiilor sud-africane peste hotare și poziția puternică a sistemului financiar și a bursei de valori din Johannesburg.[43]

În 2009, partidul ANC a fost reales la putere, cu Jacob Zuma devenind președintele nou a țării. Sub mandatul lui Jacob Zuma, o degradare ușoară a progreselor obținute în anii precedenți a început. Conflictele interne au crescut în privința diviziilor rasiale, precum și cele socio-economice. Din această cauză, partidele de opoziție au beneficiat de o creștere semnificativă a popularității electorale, mai ales partidul Alianța Democrată (Democratic Alliance) care deja guverna provincia Western Cape și mai multe localități, precum capitala legislativă Cape Town. Mandatul lui Jacob Zuma a fost marcat și de creșterea și întărirea corupției la nivel înalt, precum și o guvernare proastă cu funcționari puși politic și incompetenți. Această perioada este cunoscută în Africa de Sud sub numele perioada State Capture (captura statului). În 2018, s-a format o comisie independentă de anchetă (Comisia privind captura statului, zis și Comisia Zondo) pentru a investiga acțiunile de corupție sub mandatul lui Jacob Zuma. În 2020, această comisie lucrează în continuare, și pe baza acestui efort, au fost trimiși în judecată mai mulți demnitari și funcționari la nivel înalt, inclusiv Jacob Zuma, precum și directori la diverse companii de stat. Sub Jacob Zuma, creșterea economiei a scăzut puternic, și majoritatea populației din clasa joasă începeau să-și exprimă tot mai mult neîncrederea în promisiunile guvernului. Prin urmare, protestele au crescut semnificativ împotriva guvernării ANC, și cerințele pentru schimbarea socio-economică au devenit mai radicale. Acesta include și cerința de exproprierea fără compensare a terenurilor agricole deținute de albi, care va redresa situației create de limitarea terenurilor deținute de negri înainte de 1994 care nu s-a schimbat semnificativ după căderea apartheidului. Dar această cerință va necesita o schimbare a Constituției din 1996, precum și o validare a Curții Constituționale.

 Cyril Ramaphosa, președintele Africii de Sud (2018-prezent)

Ca urmare a acestei perioade sub Jacob Zuma, popularitatea partidului ANC a scăzut, și la alegerile din 2019 a obținut cel mai mic câștig din istoria sa electorală. În 2018, după o moțiune de cenzură împotriva guvernului Zuma, Cyril Ramaphosa a fost ales de către parlamentul sud-african ca președintele interimar, și după alegerile din 2019, ca președintele țării. Guvernul lui Cyril Ramaphosa a moștenit probleme semnificative create de guvernul Zuma, și prin urmare mandatul lui va fi marcat de capacitatea lui de a rezolva aceste probleme.