Preistorie

Dovezile arheologice de așezări din paleolitic pe teritoriul Serbiei actuale sunt rare. Un fragment de maxilar uman a fost găsit în defileul Sićevo⁠(d) (Mala Balanica) și se crede că are o vechime de până la 525.000–397.000 de ani.[1]

Cam pe la 6.500 î.e.n., în perioada neolitică, culturile Starčevo⁠(d) și Vinča au existat în Belgradul modern sau în apropierea acestuia și au dominat o mare parte a Europei de Sud-Est (precum și părți din Europa Centrală și Asia Mică).[2][3] Două importante situri arheologice locale din această epocă, Lepenski Vir⁠(d) și Vinča-Belo Brdo⁠(d), există încă în apropierea malurilor Dunării.

Istoria antică

În timpul Epocii Fierului, tracii, dacii și ilirii au fost găsiți de grecii antici în timpul expansiunii lor în sudul Serbiei moderne, în secolul al IV-lea î.e.n.; punctul de nord-vest al imperiului lui Alexandru cel Mare era în zona orașului Kale-Krševica⁠(d).[4] Tribul celtic al lui scordiscilor s-a așezat în întreaga zonă în secolul al III-lea î.e.n. și a format un stat tribal, construind mai multe fortificații, inclusiv capitala de la Singidunum (actualul Belgrad) și Naissos (actualul Niš), însă au sfârșit prin a fi asimilați de masa traco-ilirică.

 Rămășițele Palatului Imperial Felix Romuliana, sit în Patrimoniul Mondial UNESCO Coif roman din secolul 4 d.Hr.

Romanii au cucerit o mare parte a teritoriului în secolul al II-lea î.e.n. În 167 î.e.n. a fost înființată provincia romană Illyricum; restul a fost cucerit în jurul anului 75 î.e.n., formând provincia romană Moesia Superior; regiunea modernă Srem a fost cucerită în 9 î.e.n.; iar Bačka și Banatul în 106 e.n., după Războaiele Dacice. Drept urmare, Serbia contemporană se extinde integral sau parțial pe mai multe foste provincii romane, între care Moesia, Pannonia, Praevalitana, Dalmația, Dacia și Macedonia.

Principalele orașe din Moesia Superioară (și din împrejurimi) erau: Singidunum (Belgrad), Viminacium (astăzi vechiul Kostolac), Remesiana (astăzi, Bela Palanka), Naissos (Niš) și Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), care a fost una din capitalele romane în timpul Tetrarhiei. [5] Șaptesprezece împărați romani s-au născut în zona Serbiei moderne, țara fiind pe locul doi doar după Italia contemporană.[6] Cel mai faimos dintre aceștia a fost Constantin cel Mare, primul împărat creștin, care a emis un edict de toleranță religioasă în întregul Imperiu.

Când Imperiul Roman a fost divizat în 395, cea mai mare parte a Serbiei a rămas sub Imperiul Roman de Răsărit, în timp ce părțile sale din nord-vest au fost incluse în Imperiul Roman de Apus. De la începutul secolului al VI-lea, slavii, prezenți în tot Imperiul Bizantin în număr mare,[7] s-au amestecat cu populația băștinașă (daci, iliri, traci romanizați) și au asimilat-o, din acest amestec de popoare rezultând slavii sudici actuali, printre care și sârbii.[8][9][10][11]

Evul Mediu  Harta religiilor de pe teritoriul Serbiei actuale în anul 1054.

Sârbii albi, un trib slav care s-a stabilit în Balcani între secolele V-VII, a înființat Principatul Sârb⁠(d) înaintea secolului al VIII-lea. În 822 se afirma că sârbii locuiau cea mai mare parte a Dalmației Romane, teritoriul lor acoperind ceea ce este astăzi sud-vestul Serbiei și părți ale țărilor vecine. Între timp, Imperiul Bizantin și Țaratul Bulgar dețineau alte părți ale teritoriului. Creștinismul a fost adoptat de conducătorii sârbi pe la 870, iar până la mijlocul secolului al X-lea statul sârb se întindea de la Marea Adriatică prin Neretva, Sava, Morava⁠(d) și Skadar. Între anii 1166 și 1371, Serbia a fost condusă de dinastia Nemanjić (a cărei moștenire este deosebit de prețuită), sub care statul a fost ridicat la rang de regat (și, pentru scurt timp, de țarat) și episcopia sârbă la rang de arhiepiscopie autocefală (prin efortul lui Sava, sfântul protector al Serbiei). Monumentele din perioada Nemanjić supraviețuiesc în multe mănăstiri⁠(d) (mai multe fiind în Patrimoniul Mondial⁠(d)) și fortificații⁠(d). În aceste secole, statul (și influența) sârbilor s-a extins semnificativ. Partea de nord, Voivodina, a fost dominată de Regatul Ungariei. Perioada cunoscută sub numele de căderea Țaratului Sârb⁠(d) a însemnat fragmentarea în ducate a statului odinioară puternic, culminând cu bătălia de la Kosovo Polje (1389) împotriva Imperiului Otoman aflat în ascensiune. Despotatul Sârb a fost în cele din urmă cucerit de către otomani în 1459. Amenințarea otomană și cucerirea din cele din urmă a dus la mari migrații ale sârbilor către vest și nord.[12]

 Bătălia de la Kosovo PoljeDominația otomană și habsburgică

După pierderea independenței în favoarea Regatului Ungariei și Imperiului Otoman, Serbia și-a redobândit vremelnic suveranitatea în timpul lui Iovan Nenada în secolul al XVI-lea. Trei invazii habsburgice și numeroase rebeliuni au pus multe probleme autorității otomane. Un eveniment celebru a fost revolta din Banat⁠(d) din 1595, în contextul Războiului celui Lung dintre otomani și habsburgi.[13] Zona Vojvodinei moderne a fost ocupată de otomani im secol înainte de a fi cedată Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, în baza Tratatului de la Karlowitz.

În toate ținuturile sârbești de la sud de Dunăre și Sava, nobilimea a fost eliminată, iar țărănimea a fost devenit iobagă în slujba stăpânilor otomani, în vreme ce o mare parte din clerici au fugit ori s-au ascuns în mănăstiri izolate. În sistemul otoman, sârbii, în calitate de creștini, erau considerați o clasă inferioară de oameni și supuși unor biruri grele, iar o mică parte din populația sârbă a cunoscut islamizarea. Otomanii au desființat Patriarhia Sârbă de Peć (1463), dar au reînființat-o în 1557, oferind o continuare limitată a tradițiilor culturale sârbești în cadrul imperiului.[14][15]

Pe măsură ce marile migrații sârbești au depopulat cea mai mare parte a sudului Serbiei, sârbii au căutat refugiu peste Dunăre în nord în Voivodina și la Frontiera Militară din vest, unde coroana austriacă le-a acordat drepturi prin decizii cum ar fi Statuta Wallachorum din 1630. Centrul ecleziastic al sârbilor s-a mutat spre nord, la Mitropolia Sremski Karlovci, în timp ce Patriarhia Sârbă din Peć⁠(d) a fost din nou desființată de otomani în 1766.[16] În urma mai multor petiții, Sfântul Împărat Roman Leopold I a acordat oficial sârbilor care voiau să plece dreptul la un ținut autonom în cadrul Coroanei Habsburgice.[17]

În 1718-39, monarhia habsburgică a ocupat Serbia centrală și a înființat „Regatul Serbiei⁠(d)”. În afară de Voivodina și nordul Belgradului, care au fost absorbite în Imperiul Habsburgic, Serbia Centrală a fost ocupată din nou de Habsburgi și în 1686-91⁠(d) și în 1788-92⁠(d).

Revoluția și independența  Karađorđe Petrović, liderul Primei Răscoale Sârbe

Revoluția sârbă pentru independență față de Imperiul Otoman a durat unsprezece ani, între 1804 și 1815.[18] Revoluția a cuprins două revolte separate, care au dus la autonomie în cadrul Imperiului Otoman, care a evoluat încet spre independență deplină (1835-1867).[19][20] În timpul Primei Răscoale Sârbe, condusă de vožd Karađorđe Petrović, Serbia a devenit independentă timp de aproape un deceniu înainte ca armata otomană să poată reocupa țara. La scurt timp după aceasta, a început cea de a Doua Răscoală Sârbă. Condusă de Miloš Obrenović, ea s-a încheiat în 1815 cu un compromis între revoluționarii sârbi și autoritățile otomane.[21] De asemenea, Serbia a fost una dintre primele națiuni din Balcani care a eliminat feudalismul.[22] Convenția de la Ackerman din 1826, tratatul de la Adrianopol din 1829 și, în cele din urmă, Hatt-i Sharif, au recunoscut suveranitatea⁠(d) Serbiei. Prima Constituție a Serbiei a fost adoptată la 15 februarie 1835.[23][24]

După ciocnirile între armata otomană și sârbii din Belgrad din 1862 și sub presiunea marilor puteri, până în 1867 ultimii soldați turci au părăsit Principatul, lăsând țara de facto independentă. Prin adoptarea unei noi constituții fără consultarea Porții, diplomații sârbi au acționat în sensul acestei independențe de facto. În 1876, Serbia a declarat război Imperiului Otoman, proclamând unificarea cu Bosnia.

 Dositej Obradović, un protagonist influent al Renașterii naționale și culturale sârbe; avocatul ideilor iluministe și raționaliste.

Independența oficială a țării a fost recunoscută la nivel internațional prin Congresul de la Berlin din 1878, care a pus capăt în mod oficial războiului ruso-turc; acest tratat, însă, a interzis Serbiei să se unească cu Bosnia, plasând Bosnia sub ocupație austro-ungară, alături de ocupația Sangeacului Novi Pazar⁠(d).[25] Din 1815 până în 1903, Principatul Serbiei a fost condus de Casa Obrenović, cu excepția domniei lui Aleksandar Karađorđević între 1842 și 1858. În 1882, Principatul Serbiei a devenit Regatul Serbiei, condus de regele Milan I. Dinastia Karađorđević, descendenții liderului revoluționar Karađorđe Petrović, și-a asumat puterea în 1903 ca urmare a loviturii de stat din mai⁠(d). În nord, revoluția din 1848 din Austria a condus la înființarea teritoriului autonom al Voivodinei sârbești⁠(d); până în 1849, regiunea a fost transformată în Voivodina Sârbească și Banatul Timișan.[26]

Războaiele balcanice, Primul Război Mondial și prima Iugoslavie

În timpul Primului Război Balcanic din 1912, Liga Balcanică a învins Imperiul Otoman și a capturat teritoriile europene ale acestuia, ceea ce a permis extinderea teritorială a Serbiei în Raška și Kosovo. Al Doilea Război Balcanic a urmat curând, când Bulgaria s-a întors împotriva foștilor aliați, dar a fost înfrântă, rezultând Tratatul de la București. În doi ani, Serbia și-a extins teritoriul cu 80%, și populația cu 50%; de asemenea, a suferit pierderi mari în ajunul Primului Război Mondial, cu aproximativ 20.000 de morți.[27] Austro-Ungaria a început să devină îngrijorată de creșterea unei puteri regionale la granițele sale și de potențialul acesteia de a deveni un nucleu pentru unificarea tuturor slavilor din sud, iar relația dintre cele două țări a devenit tensionată.

 Nikola Pašić, prim-ministru în timpul Primului Război Mondial

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, de către Gavrilo Princip, membru al organizației Tânăra Bosnie, a condus la declarația de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei.[28] În apărarea Serbiei și pentru a-și menține statutul de Mare Putere, Rusia și-a mobilizat trupele, ceea ce a făcut ca aliata Austro-Ungariei, Germania, să declare și ea război Rusiei.[29] Serbia a câștigat primele bătălii majore ale Primului Război Mondial, inclusiv bătălia de la Cer și bătălia de la Kolubara⁠(d) - marcând primele victorii ale aliaților împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial. [30]

În ciuda succeselor inițiale, ea a fost în cele din urmă copleșită de Puterile Centrale în 1915. Cea mai mare parte a armatei și a unor persoane au fugit prin Albania în Grecia și Corfu, suferind pierderi imense pe drum. Serbia a fost ocupată de Puterile Centrale. După ce situația militară a Puterilor Centrale s-a înrăutățit pe alte fronturi, rămășițele armatei sârbe s-au întors spre est și au efectuat o pătrundere finală prin liniile inamice la 15 septembrie 1918, eliberând Serbia și înfrângând Imperiul Austro-Ungar și Bulgaria.[31] Serbia, cu campania sa, a reprezentat o importantă putere a Antantei în Balcani,[32] care a contribuit în mod semnificativ la victoria aliaților în Balcani în noiembrie 1918, mai ales ajutând Franța să forțeze capitularea Bulgariei.[33] Serbia a fost clasificată ca putere minoră a Antantei.[34]

 Retragerea armatei sârbești prin Albania

Pierderile din Serbia au reprezentat 8% din totalul deceselor militare ale Antantei; 58% (243.600) din soldații armatei sârbe au pierit în război.[35] Numărul total al victimelor este plasat în jurul cifrei de 700.000,[36] mai mult de 16% din mărimea antebelice a Serbiei[37] și majoritatea (57%) populației sale globale de sex masculin.[38][39][40] Odată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, teritoriul Syrmia s-a unit cu Serbia la 24 noiembrie 1918, urmat de Banat, Bačka și Baranja⁠(d) o zi mai târziu, aducând întreaga Voivodină în Regatul Serbiei. La 26 noiembrie 1918, Adunarea de la Podgorica⁠(d) a detronat Casa Petrović-Njegoš⁠(d) și a unit Muntenegrul cu Serbia. La 1 decembrie 1918, în Casa Krsmanović de la Terazije⁠(d), prințul regent sârb Alexander Karađorđević a proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor[41] sub regele Petru I al Serbiei.

Regele Petru a fost urmat de fiul său, Alexandru, în august 1921. Centraliștii sârbi și autonomiștii croați s-au ciocnit în parlament, iar majoritatea guvernelor au fost fragile și de scurtă durată. Nikola Pašić, un prim-ministru conservator, a condus sau a dominat majoritatea guvernelor până la moartea sa. Regele Alexandru a instaurat o dictatură în 1929, a schimbat numele țării în „Iugoslavia” și a schimbat diviziunile interne de la cele 33 de regiuni la nouă banovine. Efectul dictaturii lui Alexandru a fost acela că a înstrăinat și mai mult pe nesârbii care trăiau în Iugoslavia de ideea de unitate.[42]

Alexandru a fost asasinat la Marsilia, în timpul unei vizite oficiale în 1934, de către Vlado Chernozemski⁠(d), membru al IMRO⁠(d). Alexandru a fost urmat la tron de către fiul său de unsprezece ani, Petru al II-lea și un consiliu de regență condus de vărul acestuia, prințul Paul. În august 1939, acordul Cvetković-Maček⁠(d) a instituit banovină autonomă a Croației Croației⁠(d) ca soluție la doleanțele croaților.

Al Doilea Război Mondial și a doua Iugoslavie  Germanii escortează locuitori din Kragujevac⁠(d) și din zona înconjurătoare pentru a fi executați

În 1941, în ciuda încercărilor iugoslavilor de a rămâne neutri în timpul războiului, puterile Axei au invadat Iugoslavia. Teritoriul Serbiei moderne a fost împărțit între Ungaria, Bulgaria, Statul Independent al Croației (NDH) și Italia (Albania și Muntenegru), în timp ce restul Serbiei a fost plasat sub administrația militară germană, cu guverne-marionetă sârbești conduse de Milan Ačimović⁠(d) și Milan Nedić.

În această perioadă, sute de mii de etnici sârbi au fugit din statul-marionetă al Axei, cunoscut sub numele de Statul Independent al Croației, și au căutat refugiu în Serbia ocupată de Germania, încercând să scape de persecuțiile și genocidul pe scară largă al sârbilor, evreilor și romilor de către regimul ustaș.[43]

Teritoriul iugoslav a fost scena unui război civil între cetnicii regaliști comandați de Draža Mihailović⁠(d) și partizanii comuniști comandați de Josip Broz Tito. Unitățile auxiliare ale Corpului Voluntarilor Sârbi⁠(d) și Garda de Stat Sârbă⁠(d) au luptat împotriva ambelor forțe. Masacrarea la Draganac și Loznica a 2.950 de țărani din vestul Serbiei în 1941 a fost prima mare execuție de civili din Serbia ocupată de germani, masacrul de la Kragujevac⁠(d) și raidul de la Novi Sad împotriva evreilor și sârbilor, de către fasciștii maghiari, fiind cele mai cunoscute, cu peste 3.000 de victime în fiecare caz.[44][45][46] După un an de ocupație, aproximativ 16.000 de evrei sârbi⁠(d) fost uciși în zonă, sau aproximativ 90% din populația evreiască dinainte de război. Multe lagăre de concentrare au fost înființate în întreaga zonă. Lagărul de concentrare de la Banjica⁠(d) a fost cel mai mare lagăr de concentrare, victimele princiaple fiind evreii, romii și deținuții politici sârbi.[47]

 Serbia (dreapta) ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de Germania Nazistă, Italia fascistă, Ungaria, Bulgaria și Statul Independent al Croației

Republica de la Užice a fost un teritoriu eliberat pentru scurt timp, proclamat de partizani, și primul teritoriu eliberat în Europa celui de al Doilea Război Mondial, organizat ca un mini-stat militar care a existat în toamna anului 1941 în vestul Serbiei ocupate. Până la sfîrșitul anului 1944, ofensiva Belgradului a înclinat în favoarea partizanilor în războiul civil; partizanii au preluat ulterior controlul asupra Iugoslaviei.[48] După ofensiva Belgradului, Frontul Syrmian⁠(d) a fost ultima acțiune militară majoră a celui de al Doilea Război Mondial din Serbia. Un studiu realizat de Vladimir Žerjavić⁠(d) estimează că numărul total de decese cauzate de război în Iugoslavia este de 1.027.000, dintre care 273.000 în Serbia. [49]

Victoria partizanilor comuniști a dus la desființarea monarhiei și la un referendum constituțional ulterior. Iugoslavia a devenit stat monopartid având ca partid unic Liga Comuniștilor din Iugoslavia. Între 60.000 și 70.000 de persoane au fost ucise în Serbia în timpul preluării puterii de către comuniști.[50] Toată opoziția a fost suprimată și cei considerați a promova opoziția față de socialism sau separatismul au fost închiși sau executați pentru trădare. Serbia a devenit o republică constituentă⁠(d) a RSFI, cunoscută sub numele de Republica Socialistă Serbia, iar ramura la nivel de republică a partidului comunist federal a fost Liga Comuniștilor din Serbia⁠(d) .

Cel mai puternic și mai influent politician din Serbia în perioada Iugoslaviei lui Tito a fost Aleksandar Ranković, unul dintre cei „patru mari” lideri iugoslavi, alături de Tito, Edvard Kardelj⁠(d) și Milovan Đilas.[51] Ranković a fost ulterior eliminat din funcție din cauza dezacordurilor privind nomenclatura din Kosovo și unitatea Serbiei.[51] Înlăturarea lui Ranković a fost extrem de nepopulară în rândul sârbilor.[52] Reformiștii pro-descentralizare din Iugoslavia au reușit la sfârșitul anilor 1960 să obțină o descentralizare substanțială a puterilor, creând autonomie substanțială în Kosovo și Voivodina și recunoscând o naționalitate distinctă „musulmană”.[52] Ca urmare a acestor reforme, a existat o revizuire masivă a nomenclaturii și a poliției din Kosovo, care, de la a fi dominată de minoritarii sârbi, a început să fie dominată de etnicii albanezi majoritari, sârbii fiind înlăturați pe scară largă din funcțiile de conducere.[52] S-au făcut mai multe concesii etnicilor albanezi din Kosovo ca răspuns la frământări, între care înființarea Universității din Prishtina⁠(d) ca instituție de limbă albaneză.[52] Aceste schimbări au creat o frică larg răspândită în rândul sârbilor de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea⁠(d).[53]

Destrămarea Iugoslaviei și tranziția politică

În 1989, Slobodan Milošević a ajuns la putere în Serbia. Milošević a promis o reducere a puterilor provinciilor autonome Kosovo și Voivodina, unde aliații săi au preluat ulterior puterea, în timpul revoluției antibirocratice⁠(d).[54] Aceasta a provocat tensiuni între conducerea comunistă a celorlalte republici ale Iugoslaviei și a trezit naționalismul etnic în întreaga Iugoslavie, ceea ce a dus în cele din urmă la destrămarea ei, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina și Macedonia declarându-și independența.[55] Serbia și Muntenegru au rămas împreună într-un stat-rămășiță numit Republica Federală Iugoslavia (FRJ).[56] Cu toate acestea, potrivit Comisiei Badinter, această țară nu a fost considerată a fi, din punct de vedere legal, continuatoarea fostei RSFI, ci un nou stat.

 Republica Federală Iugoslavia și teritoriile statelor separatiste sârbe (Republica Srpska și Republica Sârbă Krajina) în timpul războaielor iugoslave (1991-1995)

Alimentate de tensiunile interetnice, au izbucnit războaiele iugoslave (1991-2001), cele mai grave conflicte având loc în Croația și Bosnia, unde marile comunități etnice sârbești s-au opus independenței față de Iugoslavia. RFI a rămas în afara conflictelor, dar a oferit sprijin logistic, militar și financiar forțelor sârbești în timpul războaielor. Ca răspuns, ONU a impus sancțiuni⁠(d) împotriva Serbiei, ceea ce a dus la izolare politică și la prăbușirea economiei (PIB-ul a scăzut de la 24 miliarde dolari în 1990 la sub 10 miliarde dolari în 1993).

Democrația multipartită a fost introdusă în Serbia în 1990, când s-a abolit oficial sistemul partidului unic. Criticii lui Milošević au susținut că guvernul continuă să fie unul autoritar, în ciuda schimbărilor constituționale, deoarece Milošević și-a menținut influența politică puternică asupra aparatului de stat și a aparatului de securitate.[57][58] Atunci când Partidul Socialist din Serbia, partid de guvernământ, a refuzat să-și accepte înfrângerea în alegerile locale din 1996, sârbii s-au angajat în proteste mari⁠(d) împotriva guvernului.

În 1998, ciocnirile continue⁠(d) între trupele de gherilă ale etnicilor albanezi din Armata de Eliberare din Kosovo, și forțele de securitate iugoslave au condus la războiul din Kosovo (1998-1999), în care NATO a intervenit, ceea ce a dus la retragerea forțelor sârbe și la instituirea administrației ONU în provincie.[59]

După alegerile prezidențiale⁠(d) din septembrie 2000, partidele de opoziție l-au acuzat pe Milošević de fraudă electorală. A urmat o campanie de rezistență civilă⁠(d), condusă de Opoziția Democratică din Serbia⁠(d) (ODS), o coaliție largă de partide anti-Milošević. Aceasta a culminat pe 5 octombrie, când s-au adunat în Belgrad o jumătate de milion de oameni din toată țara, obligându-l pe Milošević să-și recunoască înfrângerea.[60] Căderea lui Milošević⁠(d) a pus capăt izolării internaționale⁠(d) a Iugoslaviei. Milošević a fost trimis la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. DOS a anunțat că RF Iugoslavia va încerca să adere la Uniunea Europeană. În 2003, Republica Federală Iugoslavia a fost redenumită Serbia și Muntenegru; UE a deschis negocierile cu țara pentru Acordul de Stabilizare și Asociere⁠(d). Climatul politic din Serbia a rămas tensionat, iar în 2003 premierul Zoran Đinđić a fost asasinat⁠(d) ca urmare al unui complot al unor cercuri de crimă organizată și foști ofițeri de securitate.

Istoria recentă

La 21 mai 2006, Muntenegru a organizat un referendum pentru a determina dacă se va retrage din uniunea cu Serbia. Rezultatele au arătat că 55,4% dintre alegători au fost în favoarea independenței, ceea ce a depășit cu puțin pragul de 55% necesar validării referendumului. La 5 iunie 2006, Adunarea Națională a Serbiei a declarat Serbia ca fiind succesorul legal al fostei uniuni statale.[61] Adunarea din Kosovo a declarat și ea unilateral independența față de Serbia la 17 februarie 2008. Serbia a condamnat imediat declarația și continuă să refuze recunoașterea independenței Republicii Kosovo. Declarația a declanșat răspunsuri variate în comunitatea internațională.[62] Au loc discuții paralele cu statutul de statalitate⁠(d) între Serbia și autoritățile albaneze din Kosovo, la Bruxelles, mediate de UE.

În aprilie 2008, Serbia a fost invitată să participe la programul de dialog intensificat⁠(d) cu NATO, în ciuda ruperii diplomatice cu Alianța pentru Kosovo.[63] Serbia a solicitat oficial aderarea la Uniunea Europeană la 22 decembrie 2009[64] și a primit statutul de stat-candidat la 1 martie 2012, în urma unei amânări din decembrie 2011.[65][66] În urma unei recomandări pozitive a Comisiei Europene și a Consiliului European din iunie 2013, negocierile de aderare la UE au început în ianuarie 2014.[67]