Vedere aeriană a Piaței Spaniei în 1932.

Piața Spaniei este rezultatul final al mai multor proiecte care au avut loc în timpul găzduirii expoziției ibero-americane. În 1911, arhitectul Aníbal González, care a fost numit arhitect principal al expoziției, și-a prezentat proiectul preliminar pentru expoziție, care arăta deja terenul pe care ar fi amplasată viitoarea piață, deși nu cu designul actual. După mai multe modele intermediare care includeau un mare stadion sportiv, pe 14 iulie 1914 a fost prezentat primul în care a fost identificată Piața Spaniei. Pentru a umple golul lăsat de stadionul planificat, a fost creat un spațiu semicircular deschis către parcul María Luisa în care trebuiau construite în exterior pavilioanele Industriei și Agriculturii și Palatul Actelor și Festivităților, o alee de plimbare, apoi un râu, acoperit de opt poduri și în centru un mare spațiu deschis pentru a sărbători solemnități sau festivaluri, la picioarele cărora ar fi amplasată o fântână monumentală.[1]

În același an 1914, după aprobarea proiectului, ceremonia așezării primei pietre de temelie a fost realizată de regele Alfonso al XIII-lea [2] iar lucrările de nivelare și de mișcare a pământului au început.[1]

În 1915, lucrările au încetinit și s-a realizat doar construcția estuarului. De asemenea, s-a decis să nu se efectueze clădirile care închideau accesul la parc prin sensul giratoriu din San Diego.[1]

Aníbal González și-a asumat executarea proiectului și realizarea pieței, în care au lucrat și unii dintre colaboratorii săi, precum inginerul José Luis de Casso și arhitectul Aurelio Gómez Millán.[3] Proiectul final, care corespunde celui realizat, cu excepția unor modificări minore, a fost realizat în 1918, când s-a modificat destinația intenționată a clădirilor, care a fost decis să fie folosită ca Universitate a Muncitorilor, cu Școala de Arte și Meserii, în centru, se vor ridica navele laterale adiacente destinate atelierelor de învățare, dincolo de clădirile așa-numitelor Porțile Aragonului și Navarrei (Puertas de Aragón y Navarra), care ar fi situate în centrul curbelor și la marginile zonei construite au fost proiectate muzeele artistice și industriale, cu un plan dreptunghiular și setul a fost terminat cu turnurile de Nord și Sud. Podurile au fost reduse la patru din cele opt planificate. Băncile placate cu ceramică din cele 48 provincii spaniole, care nu includ Sevilla, au fost planificate pe peretele exterior al clădirilor sub formă de cutii în „U”.[4]

În 1919, râul și podurile care îl traversau au fost finalizate, lucrările au continuat în majoritatea sectoarelor, cu construcția zidurilor fabricii de cărămidă în ateliere și galerii și săpăturile de fundație ale turnului nordic.[5] Până în 1925 exteriorul clădirii centrale a fost finalizat, s-au făcut progrese în amenajarea malurilor provinciilor și a fost amplasat pavajul promenadei de lângă râu.

La sfârșitul anului 1925, având în vedere dovezile întârzierii acumulate și dificultății de a îndeplini datele stabilite pentru finalizarea lucrărilor la expoziție. Miguel Primo de Rivera, a dorit să dea un impuls lucrărilor, prin numirea pe 21 decembrie a acelui an a lui José Cruz Conde⁠(d), în calitate de comisar regal, la care a adăugat și funcția de guvernator civil al Seviliei pentru a-și consolida puterile.[6]

În 1926, Aníbal González și-a dat demisia din funcțiile sale la expoziție, abandonând proiectul închis în toate elementele sale fundamentale și preluând funcția de director al operei, Vicente Traver⁠(d).[7] În luna august a aceluiași an s-a decis ca expoziția să înceapă în aprilie 1929.

1927 a fost anul impulsului final, lucrările, care în aparență păreau finalizate, au necesitat încă o multitudine de lucrări care urmează să fie efectuate, iar proiectele de lăcătuș, tâmplărie, condiționarea spațiilor au fost aprobate, placări, lucrări exterioare și cele mai multe instalații.[8]

În cursul anului 1928, activitatea a continuat în mod similar cu anul precedent și deja câteva clădiri erau practic terminate. În februarie, Comisarul Regio a fost informat că în clădirea centrală toate lucrările au fost finalizate, cu excepția a două camere de la etajul de onoare și a celor corespunzătoare de la parter. În luna mai, lucrările de vopsire ale acelei clădiri fuseseră deja terminate, ceea ce era un semn că a fost practic terminată și a permis ca în aceeași lună, direcția lucrărilor să fi fost livrată oficial Comitetului de expoziție. Între timp, lucrările de decorare la Porțile Navarrei și Aragonului au continuat, deși cu o întârziere evidentă. [8]

La 9 mai 1929, ceremonia de deschidere a expoziției a avut loc în Piața Spaniei cu prezența celor mai înalte autorități ale țării. Lucrările se terminaseră, deși mai trebuiau efectuate unele lucrări minore, precum înlocuirea băncilor și a lampioanelor. Bugetul planificat, în 1914, se ridica la 628.500,70 pesete, care în 1929, ajungea la 15.310.365 de pesete, la care, după adăugarea altor cheltuieli de ultim moment, depășea 17 milioane pesete.[9]

În timpul execuției, unele aspecte ale proiectului au ridicat unele controverse. Academia de Arte Frumoase s-a opus înălțimii planificate a celor două turnuri care ar putea rivaliza cu Giralda [10] iar arhitectul francez Jean-Claude Nicolas Forestier⁠(d), care a colaborat la proiectarea parcului María Luisa, a respins construcția râului pentru că Sevilla este un oraș cu lipsă de apă. [11]