Înainte de colonizarea americană, zona din jurul lacului Berryessa era locuită de tribul Pomo, care trăia din agricultură și vânătoare. Solul din această regiune era considerat unul dintre cele mai fertile din țară, ceea ce a făcut ca această zonă să fie atractivă pentru coloniști.

Descoperirea aurului în munții Sierra Nevada a dus la un aflux de oameni în zona centrală a văii, iar comunitățile din comitatul Solano au început să se dezvolte rapid în timpul goanei după aur. Odată cu creșterea populației, s-a simțit nevoia de mai multă apă, iar în jurul anilor 1940, Consiliul de supraveghere al comitatului Solano a înființat Consiliul de apă al comitatului Solano pentru a căuta cea mai bună soluție pentru dezvoltarea unui proiect de apă.[1] Astfel, a fost construit barajul Monticello și lacul Berryessa.

Interesul pentru construirea barajului Monticello pe râul Putah Creek a început încă din anii 1900, când câteva orașe din zona Golfului San Francisco au angajat trei ingineri pentru a studia posibilitatea construirii unui astfel de baraj. Deși interesul lor inițial s-a evaporat rapid, zona a continuat să atragă interesul în decursul timpului. În cele din urmă, Consiliul de Apă Solano a decis să se concentreze pe această zonă și să construiască barajul Monticello pe râul Putah Creek, la Devil's Gate, după ce alte proiecte mai complexe au fost considerate infezabile.

Principalul oraș din vale, Monticello, a fost abandonat pentru a face loc construcției barajului Monticello și lacului Berryessa. Această decizie a fost una controversată și a fost documentată de fotografi celebri precum Dorothea Lange și Pirkle Jones, în lucrarea lor intitulată "Death of a Valley", publicată în revista Aperture în 1960.

Mulți oameni erau sceptici cu privire la construirea barajului și la posibilitatea de a umple lacul Berryessa. Cu toate acestea, construcția barajului Monticello a început în 1953 și a fost finalizată în 1958. Lacul s-a umplut până în 1963, creând ceea ce era la acea vreme al doilea cel mai mare lac de acumulare din California, după lacul Shasta.

În timpul construcției, locuitorii din Monticello s-au opus proiectului Solano și guvernului, dar nu au avut succes. Oamenii și-au abandonat casele, iar cimitirul din Monticello a trebuit să fie mutat. Fermierii din Monticello au fost evacuați, iar terenurile lor fertile au fost inundate și distruse.

La câțiva ani după finalizarea barajului Monticello și a lacului Berryessa, guvernatorul Edmund G. Brown a propus un nou proiect numit "Proiectul Greater Berryessa". Acesta a fost conceput ca fiind un proiect mult mai mare decât cel anterior, care ar fi implicat construirea unui baraj și mai mare, de 182 de metri înălțime, capabil să rețină o cantitate de apă de zece ori mai mare decât cea reținută în lacul Berryessa de astăzi. Acest nou baraj ar fi extins lacul la o dimensiune de trei ori mai mare decât cea actuală, inundând terenuri agricole productive din zonă.

Scopul principal al proiectului era stocarea apei din nordul Californiei pentru a fi folosită în unele părți din sudul statului. Cu toate acestea, proiectul a fost întâmpinat cu opoziție puternică din partea comunităților locale și a organizațiilor de mediu, care s-au opus distrugerii unor terenuri agricole și a unor habitate naturale importante. În cele din urmă, proiectul nu a fost realizat, iar zona rămâne o destinație populară pentru activități recreative și un important furnizor de apă și energie hidroelectrică pentru regiunea Golfului San Francisco.[2]