Potrivit tradiției, după fondarea Cartaginei în anul 814 î.Hr., negustori punici[1] s-au îndreptat spre extremul Occident, până la Essaouira actuală, pentru a instala acolo așa zise contoare, agenții de comerț. Primii oameni despre care există informații vorbeau o limbă berberă. De atunci Essaouira, acest loc de ancorare folosit de navigatorul cartaginez Hannon[2], din secolul al VI-lea î.Hr., protejat de alizee și bogat în apă potabilă, a servit, timp de mai multe secole, drept avanpost pe drumul spre Capul Verde și spre ecuator. Spre secolul al III-lea î.Hr., berberii s-au organizat în monarhie.

Ca urmare a celui de-al III-lea Război Punic, regiunea a trecut, în anul 146 î.Hr. sub influența romană, devenind stat clientelar al Romei. Cel mai cunoscut suveran al acestui regat este Juba al II-lea[3].

Suveranul a favorizat dezvoltarea producției de alimente conservate prin saramură și de purpură. Această a doua activitate (producția de vopsea pornind de la o scoică: murex) explică renumele insulelor Purpurare (în largul orașului Essaouira), până la sfârșitul Imperiului Roman. Această culoare roșie, la antici, era sinonimă cu un rang social înalt. În anul 42 d.Hr., Roma a anexat regatul berber, pentru a-l transforma în provincia romană Mauretania tingitana.

În Evul Mediu, marinarii portughezi au evaluat toate avantajele acestui golf natural și au denumit orașul Mogador, deformare probabilă a numelui Sidi Mogdoul, un ascet musulman local.

Evreii aveau un statut special de intermediari între sultan și puterile străine, obligate să instaleze la Essaouira o „Casă consulară” (erau chiar zece astfel de Case consulare în Kasbah-ul de la Essaouira). Erau numiți „negociatori ai regelui” sau „reprezentanți consulari”. Ei dețineau, de exemplu, monopolul vânzării de grâu creștinilor, activitate interzisă musulmanilor.